Jurnal de pandemie: Mexico City, martie 2020

De acum o săptămână, când mi s-a zis că aș putea să scriu ceva despre timpuri de pandemie în Mexico City, s-au petrecut multe lucruri. Așa, ca niciodată, pentru că ritmul pe aici, în Mexic, e ceva mai relaxat, mai lent (și asta o zic eu, că sunt din Moldova).

Îmi imaginez că acesta o fi ritmul accelerat de Covid-19 în toată lumea. Așa că am să încerc să sintetizez ce s-a întâmplat pe aici în aceste săptămâni.

Dar, mai întâi, să mă prezint: sunt Isabela, trăiesc în Mexic de 18 ani și sunt profesoară la Universitatea Autonomă din Mexico City, o universitate de stat. Mexicul este un stat federal, organizat în 33 de state, Mexico City fiind unul dintre ele.

Pe 28 februarie, în Mexic se anunța primul caz de coronavirus, un bărbat care călătorise în Italia. În acea zi, doar cinci studenți din 25 au venit la oră. Însă, totul era prea departe de noi, chiar dacă știrile din China, Spania sau Italia erau din ce în ce mai îngrijorătoare.

Cer senin, căldură (până la 32 de grade Celsius), primăvară, copaci înfloriți. Cum poți să crezi că există o epidemie globală?

Aici, în Mexic, deocamdată era liniște. La universitate, un grup de colegi scriu o scrisoare deschisă autorităților cerând să se declare suspendarea activităților, lucru care se va întâmpla o săptămâna mai târziu, pe 18 martie.

De atunci, lucrăm cu studenții la distanță, deși, adevărul e că sunt din ce în ce mai puțini cei care răspund. Internetul intermitent nu ajută deloc. Incertitudinea crește, pentru că guvernul federal nu zice nimic. Universități de stat și particulare, întreprinderi și magazine decid de capul lor dacă să închidă sau să limiteze activitățile; la fel, guverne statale sau chiar primării, alături de grupurile media încep să ceară populației să stea în casă. Președintele țării, în schimb, își continuă imperturbabil vizitele sale de lucru (da, exact așa), unde îmbrățișează lumea și o salută cu pupături pe obraz. Și cere ca activitățile să continue normal, ordonat, eșalonat.... Încep să am mici atacuri de anxietate.

Și așa dintr-odată, mi-am adus aminte de Cernobîl. Privind cerul senin, albastru, copacii în floare, ascultând  păsările cântând, mi-am amintit că în acel aprilie din 1986, ieșisem la iarbă verde,  în Vatra Dornei. Părinții mei, vară-mea, părinții ei și eu. Ne-am întins pătura roșie și am mâncat pateu și ridichi. Era un cer senin, albastru, cu puțini nori. Cald, pentru aprilie.

După aia, am mers la hotel și dintr-odată, tata și cu unchiul meu au ieșit din hotel și ne-au adunat, pe vară-mea și pe mine, din parcarea hotelului, pe unde ne jucam. Cu o față destul de îngrijorată, ne-au zis: „Treceți înăuntru, rămâneți în hotel”.

Pe scurt: Radio Vocea Americii și Radio Europa Liberă ne informau despre accidentul de la Cernobîl. Cereau să rămânem în casă pentru că norul radioactiv trecea peste teritoriul Romaniei. Ca e o catastrofă. Nici regimul comunist din România, nici sovieticii n-au spus nimic, ci doar mult prea târziu.

În lunile care au urmat, ne-am informat de la aceste posturi de radio. Altele nici nu prea erau. Și, când ne-am întors din stațiune, tatăl meu a scos un contor Geiger de la întreprinderea unde lucra și l-a trecut pe sub Dacia noastră: piupiupuiuiuu…. N-am să uit niciodată acel sunet. Niciodată.

Era tot o zi de primăvară, cu cer senin, cu puțin nori, cu mulți copaci în floare și făceam un picnic de 1 mai. Ne pândea, însă, un dușman invizibil. Atunci, un nor radioactiv. Acum, un virus minuscul.

Pe 1 ianuarie 2020, mă întorceam din vacanță de la Rio de Janeiro. La o săptămână, o tuse seacă și dureri în corp nu m-au lăsat să dorm o noapte întreagă. Merg la doctor și îmi spune: O veste bună, e un virus, nu o bacterie. Îmi dă o rețetă cu paracetamol și sirop pentru tuse.

O veste bună: e un virus, nu o bacterie. O frază pe care nu pot să mi-o imaginez azi.

Între timp, în spațiul public de aici s-au conturat două discursuri interesante. Pe de o parte, discursul economic. Cu cele cca. 36 de milioane de persoane care lucrează „la negru”, se susține că Mexic nu își poate permite luxul de a declara carantină, pentru că acești oameni trebuie să iasă la muncit, altfel nu vor avea ce mânca.

Mă surprinde că toată problema e privită ca un act de eroism; mă surprinde că nimeni nu îi cere statului să ia măsuri de urgență pentru a proteja aceste persoane; mă surprinde că nimeni nu protestează pentru acest tip de economie subterană. Percepția este că ei sunt „eroi” săraci care trebuie să iasă în fiecare zi pentru a munci „la negru”, pe stradă. Pentru că în Mexic nu e ilegal să lucrezi „la negru”, fără a plăti impozite. Și sunt o mulțime de joburi pe stradă, ambulanți, care vând tot ce poți să-ți imaginezi. Ei sunt priviți ca eroi; eu îi văd ca victime.

E apoi un alt discurs, unul cu o argumentație mai ciudată: cică săracii sunt imuni la coronavirus pentru că boală ar fi selectivă, îi caută doar pe cei bogați. Pe bune! A zis-o, literal, guvernatorul statului Puebla. Mulți am râs, e o propagandă așa de proastă, e o prostie, cine o să creadă asta?

Azi, un prieten m-a sunat foarte indignat ca să-mi povestească că femeia de servici de la Centrul de cercetare unde lucrează i-a spus că, în cartierul ei (unul dintre cele mai sărace din metropolă, la vreo 20 de kilometri de distanță de centrul orașului), lumea nu e îngrijorată din cauza virusului ăsta pentru că îi infectează doar pe cei bogați. Iar ei, cum altfel, sunt săraci. Așa arată discursul social în Mexic. Și, între timp, săraci și bogați circulă de voie pe străzi, fără niciun fel de protecție, pentru că în farmacii nu mai găsești nici alcool, nici măști, nici gel pentru mâini.

Președintele țării a arătat, într-o conferință de presă, amuletele pe care le poartă și care îl păzesc de coronavirus. Vorbe care îmi dau o noua criză de anxietate. Am impresia că trăiesc într-un stat fără lider, fără autorități, aflat în derivă. Un stat în care fiecare instituție sau fiecare persoană decide pe cont propriu ce și cum să facă.

Multe companii private declară home office de pe 20 de martie. Asociații profesionale de tot soiul dau comunicate pentru membrii lor, de exemplu, că nu vor mai face anchete în persoană. Fără acordul Ministerului Educației, mai multe universități particulare decid, încă din 10 martie, să înceapă cursurile la distanță din 17 martie. Prezentatorii posturilor de radio încep să transmită de acasă. În cele din urmă, și Ministerul Educației decide suspendarea orelor începând cu 23 de martie. Guvernul federal tace. Eu nu pot să-mi scutur amintirile din acel aprilie 1986, când statul ne-a lăsat la mila lui Dumnezeu și a trebuit să ne informăm fiecare cum am putut. Din fericire, azi avem rețele sociale.

În sfârșit, pe 19 martie, se înființează și Consiliul General de Salubritate, la 20 de zile după primul caz de infecție cu coronavirus. Iar eu, cu trei crize de anxietate la bord și 44 de borcane noi cu murături, zacusă & more în cămară (depsre asta o să o povestesc în postarea următoare).

Ieri, 30 de martie, un ministru adjunct livid de la Ministerul Sănătății și șeful și mai livid al diplomației mexicane declară stare de urgență. Cer populației să coopereze, să stea acasă, iar companiilor, să nu concedieze angajații, dar să-i trimită acasă. Președintele țării n-a fost prezent. Se închid malluri, baruri, discoteci, magazine mari. Azi, pe 31 de martie erau 1 215 cazuri confirmate și 29 de morți. Nu știm câți dintre ei erau săraci și câți erau bogați.