Jurnal de pandemie: Istanbul, 21 aprilie

Cu mulți ani în urmă, ne uitam cu mama la niște fotografii vechi, alb-negru, bineînțeles, și la una dintre ele îmi spune: „Asta e din '59. A fost o epidemie de gripă periculoasă atunci.” Mama, fratele meu (pe atunci de doar cinci ani, eu nu eram nici măcar în plan), mătușa și verișoara mea au închiriat o cameră într-o pensiune din Bușteni, unde au stat două luni, până a trecut pericolul.

Am să caut poza și sper să o găsesc până la postarea următoare. România, 1959, în plină epidemie. Un grup de „turiști” plecați la munte să se distreze. Nu tu măști, nu tu distanțare socială. Ce înseamna să nu ai rețele de socializare care să te avertizeze de pericol. Asta da autoizolare! La munte, aer curat, când la Babele, când pe Caraiman. După mai bine de 60 de ani, ne autoizolăm forțat într-o metropolă cu o populație cam cât a României. Nimeni nu știe exact câți locuitori are Istanbulul. Oficial sunt 17 milioane, dar, de fapt, se presupune că ar fi pe la 20 de milioane de suflete.

A trecut deja o lună de când am primit „recomandarea” să nu părăsim locuințele decât pentru strictul necesar, iar cei care au peste 65 de ani sau care au boli cronice n-au voie să iasă deloc din casă.

Acum două zile sună cineva la ușă. Am crezut că sunt cei de la firma de curierat care ne aduc de-ale gurii. Deschid ușa și mă trezesc cu un polițist în prag. M-am și speriat când l-am văzut cu masca pe față. Cred că încă nu ne-am obișnuit cu genul ăsta de look. „Domnul Erol [fratele meu] locuiește aici?”, mă întreabă. „Da...”, îi răspund nedumerită, gândindu-mă ce drac de infracțiune o fi făcut stând acasă. A mai avut el mici tentative de nesupunere, când a mers după țigări până la colțul străzii, dar cine să-l fi turnat la poliție? Haha!

Polițistul îmi întinde o plăsuță de plastic, cadou din partea președintelui țării. Deschid plasa și contabilizez: cinci măști, o sticlă de apă de colonie de lămâie și o scrisoare din partea președintelui.

Stimate cetățean de peste 65 de ani,

Noi [adică guvernul] suntem alături de voi. Persoanele în vârstă sunt mai vulnerabile la acest virus, de aceea am impus această restricție de a nu ieși  pe stradă. Bla bla bla...

Urmează un paragraf în care ni se prezintă realizările partidului în cei 18 ani de când e la putere. Finalul e apoteotic: cei care nu au ajutoare care să le facă cumpărăturile ori să le plătească facturile etc., pot apela la Poliție, Jandarmerie sau Salvare. De ce nu la Primărie? Pentru că este a Opoziției.

De aici trag concluzia că cei peste 65 de ani vor purta măști când se duc la WC, să nu le miroasă urât când își fac nevoile, după care se dau cu apă de colonie ca să miroase frumos. De ieșit afără, cum spuneam, nu se pune problema pentru că nu au voie. Amenda este cât două pensii lunare. Am văzut la televizor că s-au dat amenzi pe bandă rulantă pensionarilor care probabil au picat în plasa acestor cadouri. Ce și-or fi zis? „Dacă însuși președintele mi-a trimis cadou măști, e clar că am voie să ies în parc să iau o gură de aer”.

Weekend-ul trecut am avut restricție totală de a ieși pe stradă. Restricție anunțată vineri, la 22:30, cu mențiunea că va intra în vigoare de la ora 24:00. Isterie totală. Zeci, sute de oameni au dat năvală pe străzi să cumpere pâine și alte alimente de strictă necesitate. Nu s-a mai ținut cont nici de distanțarea socială, nici de măști, nimic. Haos total: certuri, bătăi, înjunghieri. Vorba unui prieten din România cu care discutam pe tema crizei globale de hârtie igienică: „Trebuie să vezi imaginea de ansamblu: omul are grijă de cele două capete ale mațului...”