We, The Little People. Jurnal de izolare: 20-25 aprilie

Luni, 20 aprilie

Îmi vine să scriu un poem în versuri pentru un șampon și pentru un balsam care, în sfârșit, îi fac ce trebuie părului Filippei. I’ve travelled the world and the seven seas ca să ajung de unde am plecat. Tot am încercat, chestii pentru copii, apoi produse de farmacie, mai bio sau mai chimice, anonime sau celebre și, într-un final înțelept, am revenit la ce știam că e bun și corect și a fost ca și cum aș fi spălat prima oară copilul ăsta pe cap, o epifanie. Fiecare cu problemele lui și cu bucuriile lui proaste și meschine, na!

A ieșit soarele și copiii umblă după veverițe. Ne asigurăm că mai sunt nuci prin curte și pun la capătul terasei semințe și firmituri pentru păsărele. Se ceartă ca chiorii că Filippa a pus bine picăturile anti căpușe pentru Jim și acum sunt de negăsit și farmacia veterinară e închisă. Scandalul se termină repede, totuși. Se aleargă pe biciclete prin curte, cad unii peste alții, se înjură și se amenință, mă fac că nu-i aud.

Prima și cea mai mare grijă a mea e să nu mâncăm prea mult. E ușor să mâncăm ca niște vaci, că avem mâncare peste tot, nu numai în frigider. Tata râde că toți adulții din casă își numără jumătățile de bucăți de drob sau cozonac sau prăjituri. Cum are careva impulsul de a mânca ceva, cum cere ajutorul cuiva ca să împartă păcatul. Și ajutor se găsește de fiecare dată, nu e problemă.

Rămân la Breaza săptămâna asta ca să lenevesc în leagăn. Pot bea prea multă cafea de oriunde, iar altă treabă nu am.

Facem o mămăligă cu brânză la prânz. Ca să nu mâncăm iar carne. Băieții își meșteresc niște sendvișuri cu friptură rece de miel, sriracha și castraveți. La cină bem ceai cu cozonac.

Undeva în vecini e o petrecere sălbatică, cu muzică la maximum, strigăte și râsete de oameni tineri. Muzică bună, comparativ cu ce se ascultă în vecini, în general. Breaza, spre Gura Beliei, îndrăznesc să spun că nu e tocmai fieful rafinamentului muzical. Trag cu urechea, dar nu reușesc să-mi dau seama unde anume e petrecerea asta. Sper să nu cheme vreun vigilent poliția. De fapt, nici nu știu ce e mai bine, să cheme sau nu.

Teoretic nu e de râs, dar mă amuză copios cum îl atacă pe V autorii și cititorii unui site de care nici nu știam că există. I-au zis că e yogin și vegan! Aici s-a ajuns! Nici nu te poți supăra pe boii ăștia, că ai consuma din timpul în care poți să râzi de ei. Ăsta le zice că îi bate din lotus, mâncând două verze de Bruxelles. În fine, era să o trezesc pe Filippa cu hohotele de râs. Apoi am citit și “o scurtă biografie neromanțată a lui V și legăturile sale cu rețeaua Soroș” într-un alt articol al aceluiași site: e prieten cu Alina ȘI Elena, pe lângă alte crime. Am vrut să-i comentez ceva mizerabil unei doamne care zicea că e soția unui jurnalist care nu are voie să umble noaptea pe stradă și cerea ca V să fie închis. Dar m-am abținut și numai am spionat-o nițel pe Facebook, aflând că am două prietene comune cu această femeie credincioasă și cretină, iar una dintre prietenele comune a divorțat sau s-a măritat, nu-mi dau seama și nici nu mă mai interesează pentru că sunt supărată pe ea că e prietenă cu cretina și îi dau și Unfriend. Cred că e timpul să mă culc, a fost o zi palpitantă și istovitoare.

Marți, 21 aprilie

Ies până la Plafar și la Mega. E minunat Plafarul ăsta din centru. Este prima oară când nu zăbovesc decât 15 minunte, găsesc ulei de mușcată, de măceșe, de avocado și tot ce mai vreau eu ca să-mi fac un amestec pentru față, de folosit în loc de cremă de noapte. Îmi e dor de uleiul meu de mușcată din Egipt, ăla perfect pe care nu trebuia să-l amestec cu nimic, ăla care face miracole singur.

La Mega iau chifle, lapte vegetal, șervețele. Plec repede și de aici. Ajung în curte, închid porțile de parcă aș vrea să țin străinii departe, mă așez cu mama la povești. Iacob vopsește cu un lac gri o măsuță făcută de tata din niște picioare ale unui scaun vechi și un blat luat de mama dintr-un second hand. Iese ceva foarte frumos. Sunt curioasă dacă se va lipi Jim de ea cât e vopseaua udă sau nu. Timon și Filippa pictează în sufragerie pe canvasurile de la Iepuraș. Liniștea asta de copii cuminți, de frați iubitori!

Se termină, în sfârșit, mâncarea de Paște. Vom rămâne, totuși, cu roșiile luate din piață de la Câmpina, cele mai rele roșii din viața mea. Mâine fac pâine.

Dacă ar fi să fac un top 5 al lucrurilor pe care le-aș face dacă nu ar fi izolare, aș face așa:

1. I-aș aduce pe Ana și Constantin acasă pentru măcar o săptămână
2. Aș bate second handurile din Câmpina
3. Aș merge la coafor
4. Aș face o petrecere monstru, cu toți prietenii, cu dancing, beție, mahmureală dreasă cu Tom Kha, apoi iar dancing și beție 3 zile și 3 nopți
5. Aș fugi la Berlin

Miercuri, 22 aprilie

Zilele trec și nu știu unde se duc. Nici nu apuc bine să mă trezesc și se face întuneric și iar trebuie să dorm. Am ajuns să mă întreb serile dacă să mă culc îmbrăcată sau nu. Adică de ce nu? Cine o fi inventat schimbatul ăsta de haine în propria ta casă și de ce?

Supă de roșii. Din roșiile alea oribile care nu puteau fi mâncate crude. Le-am dres și salvat de rușine. Busuioc și țelină, suspecții de serviciu.

Scot toate hainele din toate dulapurile și pun deoparte pentru dat mai bine de jumătate din ele. Am început cu ale copiilor, cu ce le-a rămas mic și am trecut prin ale tuturor. Cu mama. Te sperii câte cârpe pot oamenii să păstreze cu anii. Nicio descoperire surprinzătoare de data asta. Nu pentru mine. Filippa și-a redescoperit garderoba de vară. Apoi, s-a aruncat în niște rochii cu paiete și pantofi cu tocuri de 15 cm și niște gulere de blană sintetică din care nu am mai putut-o scoate până la culcare.

Joi, 23 aprilie

De un an tot zic că acopăr cu un autocolant mat geamurile unor uși vechi recondiționate. Azi am făcut și asta! Două treimi din ce era de făcut, că mă dureau mâinile de-mi venea să plâng și nu am putut isprăvi. Mama a apreciat just rezultatul muncii mele, ca fiind „bulgăresc”. Mai fac și restul, că așa se face treaba: până la capăt, oricât de prost. Și pe urmă desfac și recolantez, de data asta cu experiență și mâna făcută.

Fac aluat și coc trei pâini lungi cât mă uit la știrile de seară. Nu reușesc să-mi amintesc când am văzut ultima oară un jurnal cap-coadă. Azi mă uit de la început până la meteo, inclusiv. Mă deprimă îngrozitor. Mă face să plâng. Nu știrile, nu felul cum l-au fardat și împăiat ăștia pe Klaus, nu tristețea așternută înaintea planetei. Ci tonurile vocilor jurnaliștilor, intonațiile lucrate catastrofic, inflexiunile grave și apăsate apocaliptic. Am avut impresia că țipă cineva la mine TOT TIMPUL. Atitudinea cu totul, măștile purtate ostentativ când jurnaliștii vorbesc la telefon cu experți sau surse m-au amorțit. Eu înțeleg că e momentul pentru responsabilitate și extra precauție, dar apăsarea acestei pedale la maximum are efect de napalm, jur. Nu am văzut un jurnal, am văzut un spectacol de PR media egocentric. M-a sleit de puteri și de speranță.

Când mă bag în pat, îmi miroase părul a pâine - nu știam că se poate.

Vineri, 24 aprilie

Nici nu am apucat să zic bine că Facebook mă cunoaște mai bine ca unii prieteni vechi, că-mi și propune un grup care m-ar putea interesa: Going Grey Gracefully. Da, m-ar putea interesa, dar de ce să mă intereseze? Bitch! Deci porcul ăsta se poartă deja ca un prieten vechi care îmi face cele mai bune glume proaste.

Îmi trimite Alexandra poze cu trei pisoi nou născuți salvați din gunoi. Ea îi hrănește și îi încălzește cu uscătorul de păr zi și noapte, iar ei îi cresc în palmă și cred că asta e ceva sublim. Îmi e dor de ea și vorbim despre pisoii ăștia deși mie nu-mi plac pisicile, dar mă înduioșează orice bebeluși și mai ales mă topește această leoaică bună care e prietena mea și care are grijă de tot ce e mic și are nevoie de ajutor. Așa am cunoscut-o acum o sută de ani, cu niște câini vagabonzi în portbagaj, cărând în poșetă mâncare pentru ei și ducând la spital un bețiv care băuse „accidental” diluant.

Mă întreb ce-o fi în capul doctorului care era lângă Trump, azi, la conferința de presă, când a vorbit despre injecția cu dezinfectant. Ce-o fi în capul ei într-o zi normală din viața ei, nu în ziua de azi, când a avut ocazia să se poarte ca un doctor sau chiar ca un cetățean responsabil, dar a ratat.

Și mă mai întreb de ce președintele acestei țări nu uită să menționeze numele sponsorilor unei inițiative la a cărei inaugurare se prezină moț și el, dar uită să pronunțe numele ONG-ului care a trudit truda. De câte ori mi se pare că sunt prea bestie cu el și mă gândesc că de fapt n-o fi bou, o avea doar trac TOT TIMPUL, pac! face ceva să-mi dea apă la moară. Și el, și BOR, și Cioloș, preferații mei.

Fac un salam de biscuiți cu ultimele fructe bețive de anul ăsta și mă gândesc cât de plictisitoare sunt toate dulciurile fără cafea sau alcool. Maică-mea zice că exagerez mereu, că, vai, copiii. Domne, copiii trebuie să învețe de mici gustul corect al mâncării, ei nu trebuie feriți nici de condimente, nici de arome sau gusturi extreme. Rom, hrean, curcuma, Cointreau, chilli etc.

Azi, Bunica mi-a zis că m-ar duce la piept până la marginea pădurii. Este cel mai frumos lucru care mi s-a spus vreodată. Mai ales când vine de la ea, acum, când nu mai are putere nici să mă țină de mână. O vedeam că încercă să-mi spună ceva mare, ceva cât inima ei. Și a reușit. Și-a ferit mâna din mâna mea înghețată, strâmbându-se la mine ca un copil ca să facă mai drăguț momentul ăsta de respingere motivată, dar tot respingere. Bunica mea ne-ar fi dus pe toți la piept până la capătul Pământului și ne-ar fi adus înapoi acasă și ne-ar fi așezat frumos în paturile noastre.

Sâmbătă, 25 aprilie

Doamne, ce sâmbătă leneșă! În afară de un drum foarte scurt până la Mega nu se întâmplă nimic notabil. E soare și vânt. Stăm toți afară până ni se învinețesc picioarele.