Bega Blade Runner Blues. Jurnal de izolare: Timișoara, 25 aprilie

Îmi vine din ce în ce mai greu să îmi aranjez gândurile așa că am hotărât să le potrivesc după altă logică, una de carantină și de izolare. De asta consemnările de mai jos nu respectă structura ordonată de registru, pe care o are jurnalul. Sunt, mai degrabă, o serie de notițe și sublinieri la evenimentele din zilele trecute. Cele care ne afectează pe toți și cele care m-au afectat pe mine.

De când stau în casă am dese dureri de cap, nu știu ce o fi – lipsă de vitamina D, zică-se, ori poate nu aerisesc sufrageria destul de des și fumez prea mult. Încerc să mi le vindec ascultându-l pe Vangelis, mai ales coloana sonoră de la Blade Runner. Felul blajin și temperat în care se desășoară, dar în același timp prevestitor și de rău augur e întrucâtva simetric noii noastre vieți. Totuși, mă liniștește. Îmi calmează tremurul fizic și neastâmpărul care se traduce într-un fel de bâțâială de nerăbdare și în acutizarea ipohondriei ce îmi dă târcoale uneori, acum tot mai des. Apoi trec la Philip Glass și la Metamorfoze. Nu de Covid-19 mi-e frică.

De câteva săptămâni, Timișoara e mai bine, mai aproape de spiritul ei real. E goală, aerisită, mai puțin murdară. E, pentru mine, departe de peisajul apocaliptic pe care îl văd cu toții. Străzile goale și magazinele închise vorbesc, mai degrabă, un dialect a ceea ce este Timișoara, de fapt. În geamurile centrelor noi, de sticlă, și a clădirilor înalte, care au obturat priveliștea vechilor turle, orașul se reflectă ca un burg prăfuit și neînsemnat. Acum e gol de oamenii care se îngrămădeau în cartierul Cetate, mânați de muzica de petrecere, de mirosul de mâncare, de îmbulzeala fără rost, de kitsch.

Cazurile de aici nu depășesc media națională, cred că suntem chiar sub linie, iar la Victor Babeș, spitalul de boli infecțioase al orașului, numărul vindecărilor este peste valoarea înregistrată în restul țării. Ba chiar și peste valorile de la București. Și, totuși, parcă se aud mai multe sirene, sunt insistente, le auzi minute bune, poate pentru că nu mai sunt mascate de zgomotul de fond. Nu știu dacă cei transportați sunt bolnavi de Covid sau au alte urgențe, dar noaptea, pe bulevardul lângă care locuiesc, ambulanțele vuiesc la intervale regulate, în drum spre Babeș sau spre Municipal. Nu îmi dau seama.

Citesc un eseu scris de Czesław Miłosz despre permanența memoriei, care ar fi născut o literatură a traumei și a supliciului. Mă gândesc care sunt urmele care vor rămâne după pandemie și ce anume se va schimba în noi – meravilhar nos devo pas las gens. Schimbările se vor resimți la oraș. Probabil doar aici. La sat, pandemia e nesemnificativă, oamenii trăiesc sezonier și religios, iar frica de moarte se simte mai puțin. Poate, de acum încolo, vom avea grijă de mediu, poate vom consuma mai puțin, poate vom găsi relevant să ne oprim un pic, înainte ca lumea să ajungă în simetrie cu deznodământul tripticului lui Bosch.

Fargo, dulăul nostru, nu prea simte pandemia, e fericit că suntem amândoi acasă mult mai mult decât înainte. E primăvară și, ca în fiecare an, îi cade părul, care uneori, atunci când sunt mai multe geamuri deschise, se dă peste cap prin colțuri, în rotocoale. Strângem după el, bodogănind. El ne privește curios. Parcă e mai vesel. Mai liniștit. Ne înveselește și pe noi.

Ultimele săptămâni au fost inedite (unii ar spune chiar istorice). Pentru mulți, traumatice. E prima dată, după multă vreme, când suferim cu toții, comunitar. Sintagma de „distanțare socială” a fost prost aleasă, cred eu. Ar fi trebui înlocuită de mult timp cu „distanțare fizică”. Prin repetare, ea a întrat în vocabular și nu mai putem scăpa. Distanțarea fizică nu înlătură ideea de solidaritate. Cea socială, da.

Ana vrea să meargă la librărie, la lucru. Simte că nu mai poate să stea în casă. Probabil detestă deja canapeaua pe care o împărțim cu rândul, atunci când citim sau când eu scriu. Când nu mai poate, pictează, iar tablourile ei iau uneori forma unor trupuri de femei fără chip, artificiale, iar alteori ale unor chipuri fără corp, decupate nevrotic și anxios, care plutesc în găuri negre, fără fund.

Nimic nu scapă poleielii electorale. Cutiile poștale, avizierele din casa scării și stâlpii de electricitate din Timișoara s-au transformat, ad-hoc, în panouri de promovare a primarului și a eforturilor sale de combatere a pandemiei. Mutra lui te pândește (ca un brigand politic) la fiecare colț, după fiecare bloc, ba chiar apare de 11 ori în cele 12 pagini ale oficiosului tipărit de Primărie. Tot acolo, în articole (mici acrobații ale unor vremuri apuse), spitalul Babeș aparține Primăriei (nu Timișoarei), dar maternitatea Odobescu, nu (pentru că s-au semnalat cazuri de Covid la nou-născuți). Tot acum, scandalul proiectului de lege depus de UDMR și girat de PSD și PNL (nu vă prefaceți că nu e așa) a scos la iveală că, de fapt, lumea în care trăim încă nu s-a schimbat semnificativ. După săptămâni în șir de știri exclusiv legate de coronavirus, „vânzarea Ardealului” a fost o gură de aer otrăvit, pe care, din păcate, am respirat-o toți cu nesațul naugrafiatului.

Nu mi-am mai văzut bunicile și pe mama de două luni. De ele îmi e dor. Mama stă în casă și se uită la știri, prea mult. E singură și se sperie des când aude că lumea se apropie de sfârșit, că vin valuri de infectări, că va fi șomaj, recesiune, inflație, că sunt cimitirele neîncăpătoare. Mă sună și eu îi zic să se uite pe geam, că nu e chiar așa de rău. Se liniștește o vreme, dar nu prea mult. Apoi mă sună iară. O bunică are probleme cu genunchii și stă în casă chiar de când a început totul. Nu știu cum rezistă, au trecut mai mult de două luni. Îmi tot spune că a ținut miel la congelator și că vom face Paștele la vară, atunci când ne vom putea vedea. A doua bunică e la azil. Nu am mai vizitat-o din martie. Uneori sun la îngrijitoare și cer să mi-o dea la telefon. Mă simt vinovat, pentru că mă tot roagă să vin și să îi aduc cremă de gălbenele și iaurt. Timpul i s-a scurs printre degete. Când era copil, în Basarabia, avea vreo 13 ani, a trecut frontul cu vacile, printre soldații morți, îngrămădiți unii peste alții. În seara aia, de pe dealul Vătămănesei, a văzut cum tot Călărașiul ardea. Apoi, în timpul foametei, a muncit cu ziua pe o strachină de fiertură. Acum, la 91 de ani, nu înțelege de ce nu își poate vedea nepotul. Nici nu are cum.

Mai devreme de sfârșitul anului nu vor fi mari schimbări în felul în care trăim pandemia. Până atunci, așteptăm ca tot ce e pe dos să treacă. Ne vom distanța social, vom mima solidaritatea, vom aștepta să votăm, să bem altundeva decât acasă. Să umplem iarăși orașul și să îl chinuim cu îmbulzeala. Să cheltuim, să ne dezvoltăm în forță. Să ne simțim vinovați pentru alte și alte lucruri, nu știu cât de semnificative. Să ne bucurăm că am scăpat vii și nevătămați, și să sărbătorim viața. Poate altfel decât până acum. Probabil, pentru o vreme, la fel ca înainte.