Statul acasă și repornirea economiei: Epidemia capitalului uman
În 1892-93 a fost ultima epidemie de holeră din România (cam în același timp cu cea din Hamburg). Holera a venit, și de data aceasta, din Rusia. În imperiu, după un prim an cu mulți morți și cu mișcări populare violente împotriva administrației, dar și a medicilor, pentru prima dată, guvernul central a însărcinat zemstvele - organizații administrative, politice și profesionale autonome - cu gestionarea epidemiei. A fost un succes epidemiologic și medical neașteptat. Morții și revoltele au fost mult mai puțini. Mulți dintre medicii și igieniștii zemstvelor vor deveni, apoi, apropiați de mișcarea revoluționară din 1905, după ce guvernul imperial le va lua înapoi autonomia și libertatea cîștigată în timpul epidemiei. Epidemia crea, indirect, grupuri revoluționare.
În România administrația igienică și medicală era strict centralizată și gestionată direct de Ministerul de Interne. Nu exista niciun sistem asemănător zemstvelor rusești, dar, din fericire, epidemia a fost mult mai slabă. Holera de la Dunăre nu a creat medici revoluționari, dar a scos în evidență o alternativă biopolitică fundamentală a statului român de atunci: export de grîne nestingherit și acceptarea holerei, sau carantină totală și oprirea holerei. Cu problema că nu doar carantina, ci și o epidemie serioasă de holeră poate opri comerțul la Dunăre.
În 1892, problema a fost gestionată de Victor Babeș. În 1893, de Iacob Felix.
Babeș a mers pe ideea incapacității statului de a lupta cu holera odată ajunsă în țară, a introdus carantină foarte dură la Dunăre: holera nu s-a răspîndit și nu a murit nimeni, dar s-a blocat tot comerțul cu grîne. Felix a relaxat carantina, dar a urmărit foarte strict purtătorii - inclusiv plutașii ce plecau de la Dunăre. Au murit spre 900 de oameni. Comerțul a continuat relativ neafectat. Modelul Felix a fost declarat un succes, iar Babeș a eșuat. Cele două variante erau singurele posibile și, tocmai fiindcă erau foarte diferite, erau strîns legate între ele. Guvernarea funcționa (și) atunci, instituind, pe un fundal comun, variante opuse de funcționare a vieții în momentul unei prime apariții a ‘normalității’ autohtone. Normalitate pornită, istoric, de la reformele din periferiile imperiului rus, epidemiile de holeră, comerțul cu grîne și centralizarea administrativă bucureșteană.
Normalitatea și normativitatea sînt noțiuni foarte apropiate, cu rădăcini în biologie și medicină. Ele sînt legate de puterea de comandă și control asupra vieții individuale și colective a unor grupuri de experți. Georges Canguilhem datează apariția europeană a lumii normal-normativă pe la 1753, cînd o comisie imperială austriacă pune la un loc și încearcă să reglementeze, în același timp, probleme legate de medicina umană și veterinară, farmacologie, chirurgie, statistică și demografie.
În 1759, „normal” apare prima dată în dicționare și în 1834 este creat și cuvîntul „normalizat”. Între aceste două date apar grupuri de oameni ce reușesc să transforme tensiunile și conflictele lumii moderne într-o zonă neutră de cunoaștere și intervenție. Clasa experților, ca parte a noii clase de mijloc, suprapune astfel propriile norme și reguli de funcționare cu „normalitatea”.
Prima normalizare, cea a secolului 19, a creat indivizi a căror acțiuni nu erau înțelese doar ca fiind înrădăcinate în caracterul lor moral (exemplar sau deficitar) ci, tot mai mult, în contextele și mediile lor sociale de viață. Progresul și reformele nu erau centrate doar pe indivizi, ci pe mediul vieții lor. Pe ceea ce se afla în jurul lor și în legătură cu ei. Prima lume normal/patologică apare în urma crizei modelului filantropic liberal și a parțialului eșec al tehnologiilor politice strict moralizatoare și disciplinare (și) în fața pandemiilor.
Într-o zonă nu foarte îndepărtată de locul în care începea să funcționeze comisia imperială austriacă normalizatoare, facem parte dintr-un popor guvernat de oameni ce par să se fi hrănit cu lecturi din Canguilhem și Foucault. Am votat pentru o Românie normală și am ajuns să ne guvernăm pe noi înșine stînd în case și salvînd vieți. După ce a anunțat o nouă ordonanță militară, ministrul de interne spunea, repetînd o formulă răspîndită, că stînd în casă ne vom întoarce la normalitate.
Este un ministru de interne în fericita situație de a fi în acord cu o mare parte a clasei de mijloc. Desigur că normalitatea, prin originile ei bio-medicale, implică patologicul, așa că, același ministru, după ce ne asigura că sîntem un popor moral și creștin, amenința partea nomadă sau transhumantă a acestui popor că va sta în carantină de Paște. Acest acord un pic paradoxal dintre guvernanți și guvernați merită, însă, o încercare de înțelegere. Normalizarea și mutațiile ei ne pot explica, cred, felul în care am ajuns să discutăm despre cele două opțiuni: statul acasă și repornirea economiei. În ambele variante salvînd vieți, chiar daca altfel distribuite social și biopolitic.
Sigur că nu reluăm acum crizele și proiectele secolului 19. Nu în totalitate și nu la fel, în orice caz. S-a întîmplat, între timp, o nouă mutație a normalizării de care vorbea Canguilhem. În 1834 sau în 1893, era greu de imaginat că stai în casă, pe timp de epidemie, ca să salvezi alte vieți decît pe cea proprie sau a celor foarte apropiați. Altruismul – alt cuvînt inventat în secolul 19 – se afla în alte relații cu normalizarea decît astăzi.
A fost nevoie de transformarea indivizilor și a contextului lor moral de viață și acțiune în „capital uman” și „capital social” pentru a putea grefa total altruismul pe biopolitică și normalizare. Energia pe care se bazează statul acasă provine de la entuziasmul auto-responsabilității. În spatele acestei viziuni optimist-individualiste stă ideea că sinele deține rezerve energetice importante ce pot fi accesate prin tehnologia morală corespunzătoare. De aici și trăirea intensă a deciziilor personale de auto-control sub formă morală a adevărului și normalității.
Alegerea, prezentată ca decizia politică ultimă a momentului, dintre repornirea economiei și viața părinților/ bunicilor noștri, se bazează, de fapt, pe un consens economic-politic mai larg, legat de imaginarea individului drept capital uman. Întruchiparea autohtonă a capitalului comercial - grînele - au devenit, între timp, mult mai puțin importante economic, iar Babeș și Felix au dispărut fără urmași.
Problema capitalului uman - ca sistem de competențe ce atrag venituri - e că nu poate fi detașat de corpul individual care îl susține. Antreprenorul formează, împreună cu capitalul său uman, un dispozitiv de creare a fluxului de venituri. Capitalul uman are, datorită captivității sale umane, importante caracteristici biologice și medicale. Forma de autoguvernare prin altruism la distanță, bazată pe retragerea din orice spațiu public în afară de cel online nu este creația directă a epidemiei. E doar o continuare și îngroșare a unor tendințe mai vechi. Modelul antreprenoriatului, propus și multiplicat în corpul social, apărut la noi, cel puțin ca ideal, deja prin anii 1990, a suferit, în timp, transformări importante. Felul în care indivizi și grupuri se organizează antreprenorial în toate ocaziile vieții lor sociale ia un caracter psihologic și biologic.
Individul transformat în capital uman devine partener privilegiat al unei guvernări ambientale ce funcționează prin modificarea stimulilor din mediul înconjurător și doar în subsidiar prin intervenție disciplinară directă. Acest tip de guvernare are efecte foarte palpabile în organizarea muncii și în noile strategii de organizare a zonelor marginale ale societății, în funcție de raționalitatea pieței. „Pasivitatea” muncitorilor și salariaților în general, este supusă unui veritabil asalt. Prin audit, standardizare, managementul calității și management participativ, indivizii și comunitățile sunt transformate în „antreprenori de sine”, entități ce se auto-monitorizează și se află într-un proces continuu de redefinire a competențelor.
Pasivitatea și rigiditatea – de altfel creații moderne ale disciplinei muncii din marile întreprinderi – sînt rezistențe din care capitalul uman se hrănește și pe care le depășește, în cele din urmă. Salariații care sînt trimiși să se cațere pe stînci, să se împuște cu bile de vopsea sau să ia parte la variate team-buildinguri sînt trimiși acum, din proprie voință, să salveze vieți, stînd acasă.
La mai mult de 125 de ani de la ultima holeră, după ce, între timp, medicii revoluționari ruși și urmașii lor au eșuat definitiv, pe la gurile Dunării pare că avem opțiuni asemănătoare cu cele din 1892-93. Între timp, însă, s-au întîmplat cîteva lucruri importante. Nu doar cu sistemele sanitare și cu dezvoltarea medicinei și a igienei publice, ci și cu felul în care înțelegem, trăim și ne emoționăm la ‘normalitatea’ situației în care trăim. Capitalul e altul și cearta dintre diferite feluri de valorizare a vieții și a morții se întîmplă pe fondul unor strategii diferite, dar comune, de investiție în individ. Vrem să stăm acasă sau să repornim economia mai repede. E o decizie foarte importantă, dar și lipsită, oarecum, de sens.
Nu există niciun Victor Babeș care să piardă sau vreun Felix Iacob care să cîștige lupta. Nu vom ieși din carantină mai buni sau mai răi, dar, poate, vom fi mai critici (și) față de problemele normalității.