Până la vârsta de șapte ani am copilărit la țară. Într-o zi însorită de mai, bunicul meu m-a chemat să-mi arate cum o puzderie de furnici se agitau pe o buturugă.

- Vezi aceste furnici cum mișună de colo-colo în lumea lor, fără să aibă habar de noi care stăm acum și le privim?

- Da, le văd. I-am răspuns privind fascinat cu ochi mari de copil activitatea frenetică a furnicilor, ale căror forme sticleau în lumina soarelui.

Bunicul m-a lăsat apoi să le studiez câtva timp, dar deodată a luat un mai de spart lemne, care arată ca un ciocan imens, dar făcut dintr-un lemn tare, și a lovit cu putere buturuga. Ca de o vrajă, furnicile au dispărut cu totul. Cele lovite de ciocan s-au făcut una cu lemnul, intrând în fibra lui, iar celelalte au fost azvârlite de unda de șoc în iarbă. Buturuga rămăsese intactă, ca și când niciodată nu ar fi fost acoperită de o colonie întreagă de mici vietăți pline de viață.

- Uite, au dispărut cu toate, nu a mai rămas nimica. Așa suntem și noi cu munca, bucuriile și grijile noastre: efemeri pe-acest pământ !

Mi-am adus aminte de această întâmplare din copilăria mea, corelând-o cumva cu felul în care pandemia covid-19 a venit ca un tăvălug peste viețile noastre. Peste noapte, multe din lucrurile ce până ieri le consideram importante, astăzi au devenit irelevante. Criza a năruit afaceri, planuri de vacanță, a alterat scări de valori și a schimbat priorități. Ne-a sărăcit, ne-a îmbolnăvit, pe unii chiar ne-a omorât. A scos la iveală caracterele atavice ascunse în unii oameni, urâtul ca o spumă toxică a ieșit la iveală mai ușor într-o societate înghețată în carantină.

După primele unde de șoc, am reușit să ne regrupăm și de-atunci caracterele frumoase au reînceput să predomine, salvând parcă o societate aflată într-o derivă morală. Sunt un optimist și de fiecare dată încerc să extrag ce-i mai bun din orice situație, fie ea cât de neagră. Așa că voi alege să îmi reamintesc peste ani de lucrurile pozitive, de ce m-a învățat această criză, cum m-a făcut ea un om mai bun: am învățat din nou despre efemeritatea lucrurilor, m-a făcut să fiu mai umil în fața vieții. Să fiu mai cumpătat, să apreciez mai mult prieteniile și interacțiunile cu semenii. Să mă bucur mai mult de natură și de o zi simplă și însorită de mai. Să-mi amintesc cât de norocos sunt că am șansa să mă plimb pe-afară nestingherit.

Scriu toate astea la o săptămână de când aici, în Azore avem libertate de mișcare și ne bucurăm de ea. Am făcut deja câteva hike-uri pe care le aveam de ceva timp în plan și am redescoperit plăcerea mersului prin acest paradis verde. Mai avem încă multe de explorat, așa că suntem siguri că de-acuma ne putem din nou considera liberi.

Pe poteci suntem singuri, alți turiști nu am mai văzut. Ne-am intersectat totuși de câteva ori cu o canadiancă ieșită și ea la plimbare pe drumurile din jurul orașului, bucuroasă ca și noi de ridicarea restricțiilor. Este și ea blocată aici, împreună cu soțul, pe o perioadă nedeterminată.

Dar libertatea nu este încă totală: În continuare sunt deschise doar băcăniile locale, minimarketurile și unele magazine sătești. La librărie am văzut de asemenea că era deschis și câteva restaurante servesc prin geam mâncare în regim take away. De notat ar fi faptul că de-acuma nu mai ai voie să intri în magazine decât purtând mască și dezinfectându-te pe mâini la intrare. Știu că asta poate părea un no brainer, dar inițial asta a reprezentat o problemă foarte mare pentru multă lume, inclusiv pentru noi, deoarece la farmacie nu mai aveau măști de peste o lună și nimeni nu știa de unde să facă rost de ele. Din dezavantajele de a te afla pe o insulă mică, undeva prin Atlantic. Până la urmă am făcut rost de câteva măști de la proprietara apartamentului în care locuim cu chirie.

Plajele arhipelagului rămân în continuare închise, cel puțin până pe 28 Mai. Și chiar dacă nu ar fi fost așa, sunt sigur că nimeni nu s-ar fi aventurat zilele astea să facă baie în ocean. Dar să vă explic de ce: Am descoperit într-o dimineață, când alergam pe dig ceva interesant și nemaivăzut de noi până atunci. Valurile aruncaseră pe mal și pe stabilopozi niște creaturi ciudate care aveau forma unor mici balonașe albăstrui, cusute parcă cu ață. Cercetând mai în amănunțit țărmurile și plaja din jurul orașului, am observat că era vorba practic de o invazie de mii de astfel de creaturi, aduse de curent și aruncate peste tot în jur. Intrigați de descoperirea noastră, am căutat pe internet despre ce este vorba și am aflat despre celebrul Portuguese man o' war (Physalia physalis), un hidrozor marin periculos care ne-a cam tăiat oricum cheful de a ne lupta cu valurile în viitorul apropiat.

Tentaculele sale lungi au numeroși nematociști veninoși microscopici care produc o înțepătură dureroasă suficient de puternică pentru a ucide peștii și ocazional chiar și oamenii. Am aflat că astfel de invazii se întâmplă de obicei primăvara pe aceste meleaguri și că apariția lor pe plaje alungă oamenii instant. Iată deci cum natura face ca aici, pe coastele Atlanticului, distanțarea socială să se producă și fără supravegherea vigilentă a autorităților.

De când s-a ridicat starea de urgență, orășelul norstru s-a trezit, totuși, la viață. Oamenii se adună la vorbă cu mai mult curaj ca înainte, mașinile aleargă la deal, la vale, muncile agricole nu mai prididesc de dimineața până seara. Azorenii sunt oameni mândri și foarte muncitori. I-am admirat adesea cum își văd de treaba lor prin gospodării, cum își cosesc câmpiile, le fertilizează sau cum își mulg vacile, dimineața devreme sau seara în amurg.

Ar fi imposibil să vorbești despre Azore și să nu pomenești nimic despre vacile de-aici. Mai ales că ele domină aceste insule până la urmă, numărul lor depășindu-l pe cel al oamenilor. În orice direcție ai lua-o pe Sao Miguel, dai peste pășuni înverzite cât vezi cu ochii, delimitate între ele de hotare de vegetație sau de văi adânci, verzi și ele la rândul lor. Și pe toate aceste poieni însorite, domnesc turme de vaci bălțate Holsten ce produc una dintre cele mai bune brânze cu care ne-am delectat în această viață. Văcuțele trăiesc aici fericite sub cerul liber, clima blândă subtropicală permițându-le să stea neînchise tot anul, bucurând-se de câmpiile fără de sfârșit ale insulei. Nu cred că am văzut să se hrănească cu altceva în afară de iarbă aceste văcuțe, așa că și brânza făcută din laptele lor este de cea mai înaltă calitate. La fel și carnea, are o aromă deosebită. Chiar glumeam pe tema asta, gândind că dacă ar exista cumva un rai al vacilor și al iubitorilor de brânză, probabil că ăsta ar fi. Dar poate că vegetarienii ar percepe locul ca pe un iad și cumva pe bună dreptate, deoarece localnicii mănâncă brânză și produse din carne de vită la fiecare masă. Face parte din cultura locală și se uită strâmb la tine dacă refuzi o bucată de brânză. E mai greu să găsești o roșie aici sau niște verdeață cu care să asezonezi acest torent de proteine.

Cred că nu mai are sens să spun că se găsesc din belșug prin magazine și blue marlin, ton, sardine, caracatiță sau alte fructe de mare. Dar astea rămân, totuși, pe plan secund, vaca rămânând regina neîncoronată a insulelor. Plus că au fost impuse restricții de pescuit, așa că deocamdată am dat, în timpul stării de urgență, peste delicile mării doar în formă congelată sau conservată. De o săptămână am văzut totuși câțiva pescari amatori pe dig, ieșiți probabil mai mult pentru deconectare, dar și câteva bărci de pescuit părăsind portul în căutare de noi capturi. Pe mal, unii pescari își vopsesc și repară ambarcațiunile ruginite de la prea multă inactivitate. Poate că, în curând, ne vom delecta din nou și cu pește proaspăt. Umblă vorba că în două săptămâni se vor redeschide și restaurantele, terasele și barurile.

Dar dacă vei explora insula pe îndelete, vei descoperi că Sao Miguel mai are și altceva de oferit, mult mai pe gustul veganilor: aici sunt singurele culturi de ananas din Europa. Știm cu toții că acest fruct torpical are nevoie de multe zile însorite și de temperaturi medii mai ridicate decât cele oferite de clima locală, însă azoreenii nu s-au lăsat intimidați de aceste probleme. Ananasul este cultivat aici în sere uriașe, încă de pe la 1800, dragostea lor pentru acest gustos și parfumat fruct bogat în vitamina C impunându-l ca emblemă a regiunii. Am fost surprins plăcut de savoarea particulară a acestui soi de ananas azorean, foarte parfumat și suav, extrem de dulce, asemănător de cel din Goa sau Kerala, dar, totuși, deosebit.

Tot unice în Europa sunt și culturile de ceai de aici, din Sao Miguel. Am vizitat și noi Plantações de Chá Gorreana și vechea lor fabrică inaugurată la jumătatea secolului al XIX-lea, ce încă mai produce un ceai de o calitate ridicată, cunoscut printre cei pasionați de cultura ceaiului. Eu îl prefer pe cel verde, iar Rose nu își poate începe nici ea ziua fără o cană generoasă de ceai negru.

Deși mică, Sao Miguel, după cum vedeți, are ce să ne ofere și chiar dacă am străbătut-o deja în lung și în lat, mai avem încă multe de descoperit. Transportul pe insulă se face destul de greoi deocamdată, autobuzele având un program foarte limitat. Încă nu ne e limpede după ce logică se circulă sau cât de des, am înțeles că ar fi doar o cursă pe zi de-aici spre Ponta Delgada și retur, dar ne vom documenta în următoarele zile. Avem de asemenea doar două zboruri săptămânale cu TAP Portugal spre Lisabona, dar probabil că vom mai zăbovi o lună pe insulă, până se mai limpezesc lucrurile pe continent și acasă. După atâta izolare, ne-am gândit că dacă tot ne aflăm aici, să profităm de-acuma de libertatea de a explora și să ne bucurăm pe îndelete de acest paradis subtropical. Unde mai pui că în lunile trecute a plouat foarte mult și acum zâmbim, în sfârșit, la soare. Între insule nu se poate încă circula, dar, oricum, aveam de gând să ne rezumăm deocamdată la Ilha Verde.

Ne bucurăm că am avut această oportunitate oferită de savantgarde.ro de a vă împărtăși din experiențele noastre trăite aici, în izolare și sperăm că v-a făcut plăcere să vedeți Sao Miguel prin ochii noștri. Sperăm ca de-acuma furnicile să pună din nou stăpânire treptat pe buturugă, amintindu-și, totuși, să se bucure mai mult de viață și reflectând mai des la efemeritatea ei. Salutări din cea mai verde insulă din Oceanul Atlantic, cu drag, oamenii voștri din Azore, Tavi și Rose.