We, The Little People. Jurnal de izolare: 11-16 mai

Luni, 11 mai

Am făcut ieri clătite și au rămas din belșug și pentru dimineața asta. Timon le mănâncă cu dulceață de zmeură de pădure, Filippa cu miere, noi cu dulceață de vișine. Deja nu mă mai mir că diminețile trec toate cât ai clipi. Citim ceva, bem cafea, stăm de vorbă puțin și gata, este ora 1.

Mă neliniștește complet negarea instalată peste tot numai la gândul viitoarei relaxări de pe 15 mai. Nici nu știu ce să cred despre naivitatea cu care oamenii se așteaptă să se redeschidă repede toate business-urile, să-și reia obiceiurile și să-și vadă de vieți, ca înainte. Mie mi se pare că vom număra pe degete lucrurile care vor mai fi ca înainte. Nu sunt deloc încrezătoare nici legat de vară, nici legat de toamnă. Până și începutul anului școlar viitor îmi pare incert în momentul ăsta. Poate am doar o pasă proastă azi, nu știu. Nu sunt în cea mai olimpică formă a psihicului, asta e cert. Nu mă mai încordez să găsesc resurse de optimism și nici de umor. Sunt așa de lovită în aripă că nici de influenceri nu mă mai preocup.

La prânz mâncăm diverse chestii rămase prin frigider. Pentru diseară fac un pate de ton picant în care pun și niște whisky foarte afumat, să bem și când mâncăm, nu numai când doar bem.

Scot copiii la o plimbare cu bicicleta după o zi cu 30 de grade. Orașul foarte gol și traficul redus îi anulează imediat și complet Filippei reflexele sănătoase de bicilistă urbană. Îmi dau seama că trebuie să stau cu ochii pe ea ca la primul drum prin oraș, ceea ce e și neplăcut, și obositor. Și mă pune pe niște gânduri serioase de care nu am chef acum. Acum poftesc la niște gânduri superficiale, prostești și amuzante.

Pe răcoare și întuneric, ieșim pe terasă și dansăm ca nebunii până când copiii cad lați. Ne-am construit un nou bine, într-un cuib puțin mai larg, dar într-o lume care arată ca o vizuină, așa îi zice Filippa.

Marți, 12 mai

Am dormit prost noaptea trecută, ceea ce mi se întâmplă extrem de rar. Oricât de scurt, eu dorm și mă odihnesc bine. Acum mă simt destul de șifonată. Citesc toată dimineața, chiar și după ce se trezesc copiii care își pun și mănâncă singuri micul dejun și apoi se duc fiecare la treaba lui: Timon la școala online pentru o oră, Filippa la desenat. Iacob a rămas la Breaza, unde vrea să facă de la zero o masă rotundă din lemn - tâmplăria este viața lui. Citește Goldfinch și îi place, își vede de tutoring-ul online și în restul timpului se răsfață ca un bebeluș uriaș pe lângă bunici.

M-am îmbrăcat în blugi ca să mă duc până la DM. Am intrat în ei și i-am închis fără să mă sufoc, dar sunt mulați ca după vreo 3 kile în plus. Nu mă urc pe cântar ca să nu mă deprim naibii de tot, dar e clar ce s-a întâmplat și nu trebuie să mai continue sau să se mai repete. Mâncatul. Și statul pe cur. Adică din acest minut ar trebui să fac dietă și sport. Mă ia cu amețeală numai când mă gândesc. Mai ales că am cumpărat o sacoșă de cartofi noi la care visez ca un borfaș la ceasul unui lord.

Și ce superb că în dimineața zilei ăsteia în care de abia m-au încăput blugii am făcut un morman de dovlecei pane! Oare o să-i mănânc cu noduri și vinovăție? Sau doar cu sos de iaurt, mentă și usturoi?

Mai oribil decât umplutul blugilor este că de la umblat mai mult desculță lunile astea mi s-a schimbat forma piciorului și acum până și pantofii mei vechi de la Camper se simt mici, deși ei nu sunt mici. În primele săptămâni mă urcam și pe tocuri când mă băgam în blugi, dar am abandonat tocurile. Trebuie revenit la strictețea obiceiurilor dinaintea izolării, când disciplina era regină.

Primul lucru bun de săptămâna asta e că mi-am luat un ulei pentru unghii ieftin, excelent, de la DM. Mă năclăiesc cu el ca-n desene animate și văd cu ochiul liber ce bine-mi face. Și mai dau un strat. Și iar mă mir. Devin din zi în zi mai imbecilă și simt că procesul nu poate fi oprit. Nici că-mi pasă.

Miercuri, 13 mai

Deschid ochii și aflu că Ioanei i s-a rupt apa și naște azi, mai devreme decât trebuie, și mă trec fierbințelile alea mari. Ca de câte ori când se naște un copil important, mi se activează toate trăirile din zilele nașterilor copiilor mei și nu sunt bună de nimic, de parcă EU aș naște, nu un copil, ci mulți odată. Și vreau să mă duc la spital, să fiu acolo, așa cum am fost și când a născut prima oară. Să plâng imbecil când văd prima oară bebelușul și să-l țin la piept și să-i jur iubire eternă. Și să o iau pe ea de mână și să ne amintim patetic că atunci când ne-am cunoscut, acum peste 20 de ani, am vorbit în prima seară tâmpește despre copiii pe care ea îi va avea și eu îi voi năși.

Nu am stare până nu vorbesc cu ea. Îmi fac un buchet de mături, mopuri și perii și mă apuc să curăț compulsiv scara blocului. Și curtea. Gata, în două ore nu mai am ce curăța. Intru în casă, cu păianjeni în păr și praf gros pe picioare. Fac un duș lung. Mă apuc să-mi migălesc în același timp manichiura și pedichiura. Îmi scrie Ioana. Totul e bine. Binele din vremea molimei: ea izolată, copilul izolat, tatăl ținut la poarta spitalului. Mă înfurii și mi se pare nedrept.

Plec cu Filippa la o plimbare scurtă prin cartier. E fericită că mergem numai noi, ca niște fete. Își pune coroana cu perle și ochelarii de soare. Nu-i tace gura o clipă. Vrea înghețată de caramel. E teribil de cald și îmi atrage atenția că deja putem purta rochii cu bretele sau spatele gol. Mai ales eu, care de abia mai port blugi!

Ajungem acasă târziu, e întuneric deja. Pe masă ne așteaptă două buchete superbe de flori roz de la Oana-Martha. Care știe ea perfect când să-mi trimită flori. Și știe ea perfect cum să alunge cu mâna toată ceața zilelor ăstora dubioase. Cu flori proaspete. Mă cuibăresc în pat și Ioana îmi trimite poze cu bebelușul la sân. Deodată mă simt ca un prunc scăldat: trebuie să dorm mult, a fost o zi grea.

Joi, 14 mai

Dimineață îmi beau cafeaua făcând o ciorbă de pui acrită cu zeamă de murături. De murături iuți. Adică fac o ciorbă iute.

Brusc am mare nevoie de niște plante. Pe terasă, în casă, peste tot. Îmi pun sandale cu toc și pornesc pe bicicletă să cumpăr plante. Mă mir și mă revolt de prețurile de la florăriile din cartier, apoi îmi amintesc unde locuiesc, dar tot revoltată rămân. Știu sigur că la Tria’s găsesc plante bune, la prețuri de plătit și de oamenii care muncesc banii, nu care îi fură. Au și niște reduceri, perfect! Scotocesc printre ghivece și găsesc niște chilipiruri. Le plătesc și dau să plec. Dar e mai greu plecatul de pe loc cu bicicleta, pe tocuri și cu șase ghivece de flori în două sacoșe de plastic, plus o cutie de prăjituri de la Dorobanți 141, că doar nu era să trec așa, insensibilă prin fața lor.

Când reușesc să găsesc un echilibru între sacoșe, poșetă, tocuri și cutie, îmi dau seama că sunt o grasă cu o cutie de prăjituri pe portbagajul bicicletei și asta mă face să râd tare. Reacția asta ușor isterică trebuie că e de la bătrânețe, nu de la izolare.

Mâncăm de prânz - ciorba mea iute e un succes răsunător. Desertul e aplaudat la propriu.

Azi primim prima vizită în două luni și asta e un prilej de mare bucurie pentru mine și pentru Filippa. Și ei, și mie ne-au lipsit cel mai mult musafirii în perioada asta. Nu văzutul oamenilor, ci avutul de musafiri în casă. Iar azi se întâmplă acest lucru minunat. Nu mai e nimic de zis.

Vineri, 15 mai

S-a făcut și 15 mai. Am decis că vom rămâne la fel de precauți ca și până acum. Nu maniaci, nu extremiști, dar atenți și rezervați. Mai ales că nu avem nevoie să mergem nicăieri. Poate eu la coafor, dar nu e chiar urgent, îi las mult înainte pe cei pentru care asta e ceva chiar important.

Toată ziua mut și așez plante, schimb ghivece și măști de ghivece, prepar îngrășăminte, tai ramuri și frunze uscate. Am o mică grădină de plante verzi în casă, una de mușcate, plante aromate și un cartof plantat de Timon pe balconul mic și încep o grădină cu un amestec de perene și exotice pe acoperiș.

Caut canapele pentru exterior și mă deprim total. E aproape imposibil de găsit ceva care să arate bine, să fie confortabil și să nu te coste ochii din cap. Reușesc să găsesc un set cât de cât masticabil (Doamne, urăsc seturile de orice: de chiloți cu sutien, de bijuterii, de pantofi cu poșetă, de veselă, de canapea cu fotolii și masă!!!) într-un loc improbabil, care costă cam cu 30% mai mult decât face, și asta la reduceri!

Se termină pandemia și eu am făcut numai de două ori paste! Remediez situația cu niște aglio, olio peperoncino. Oare ce am mai ratat, în afară de TOATĂ dezvoltarea personală și banana bread, două lucruri pe care, de fapt, le ratez în orice condiții ale vieții?

Sâmbătă, 16 mai

Plecăm la Breaza de dimineață și ne miră aglomerația de peste tot: de oameni pe trotuare, de mașini pe străzi. Mergem fără oprire până în curte. Copiii se descalță din mașină și reușesc să arunce toate hainele de pe ei de la mașină până pe terasă. Se tăvălesc despuiați în iarbă cu Jim și chiuie ca nebunii. Iacob e ocupat cu drujba în spatele casei și apare într-un târziu, alb, din cap până-n picioare, de rumeguș, cu un rânjet uriaș pe față.

Mâncăm la prânz o ciorbă de fasole cu gogonele murate de mine astă toamnă. Bunica zice că de peste 70 de ani, la noi în casă se face vinerea ciorbă de fasole, mare cât să ajungă și sâmbătă, și nu s-a plictisit și nu s-a plâns nimeni niciodată. Adevărul e că nici nu ai cum să te plângi de așa ceva.

Foarte optimistă mă apuc să fac un tort de bezea cu ciocolată. Alex se bucură că fac tortul lui preferat și-mi povestește în amănunt tortul făcut în copilărie de bunica lui, cu foi tari și subțiri, multe, lipite de un strat subțire de cremă de ciocolată. E important echilibrul dintre foi și cremă, să nu fie prea multă cremă, iar foile să rămână tari, da? Acestea fiind spuse (no pressure, right?), mă apuc de treabă, cu un cuptor care mă urăște.

Eșecul este evident de la prima foaie care se îngălbenește și nu se usucă prefect, deși focul era cel mai mic posibil. A doua rămâne albă, dar tot lipicioasă, deși o țin ore întregi în cuptor. De la a treia nici nu-mi mai bat capul. Duc toate etapele la final cu un entuziasm leșinat, asamblez tortul fără a-l decora și vreau să-l bag la frigider. Mă intersectez cu Timon care îl vede și râde cu lacrimi - zice că ciocolata de deasupra arată ca un căcățel. Are dreptate. Mâine îi dreg înfățișarea cu nuci, căpșune și mentă, visând la satisfacția mincinoasă și goală a Instagramului.