Marius Turda, profesor la Oxford Brookes University și fondator al Institutului Cantemir din cadrul Universității Oxford, a publicat recent o carte ce va fi citită și citată probabil generații de acum încolo: „Războiul sfânt” al rasei. Eugenia și protecția națiunii în Ungaria, 1900-1919, apărută la Editura Școala Ardeleană. A lucrat la ea 15 ani. Despre această carte vorbim aici, dar un pic și despre altele, pentru că pandemia a scos la iveală nu doar slăbiciunile sistemelor administrative sau medicale, dar și apetitul pentru extremism al unei lumi cu multe anti-nostalgii și „prostie inteligentă” din belșug.

Foto: Arhiva personală Marius Turda.

Marius Cosmeanu: Hai să o luăm cu începutul: pe coperta cărții apare pagina de deschidere din primul număr al publicației Nemzetvédelem, apărută în 1918. Pe ea vedem un arbore; un arbore care (poate) trimite și la genealogii și, implicit, la avântul pe care îl cunoaște genetica în ultimii ani, la cât de mult a crescut interesul oamenilor pentru a-și cunoaște rădăcinile, strămoșii și la cât de mult schimbă aflarea acestor genealogii, identitățile pe care și le asumau anterior. Suntem la opusul epocii de aur a teoriilor eugenice?

Marius Turda: Arborele puternic și stufos de pe coperta primului număr al publicației eugenice maghiare Nemzetvédelem, adică Protecția națiunii, este, cred, un simbol bine ales de eugeniștii maghari. El trimite la simbolul folosit de către organizatorii americani ai congreselor internaționale de eugenie ținute la New York, în 1921 și 1932. Eugenistul Harry H. Laughlin a fost cel care a promovat aceast logo: eugenia ca un copac ale cărui rădăcini sunt, de fapt, toate disciplinele academice, de la genetică, antropologie și arheologie, până la genealogie, sociologie și statistică. Această descriere a eugeniei, ca un arbore ancorat în cultură, politică și știință, dar având și un rol de protecție (a individului, a rasei, a națiunii), apare prima dată în cultura publică americană la începutul anilor 1910.

Hoffmann Géza, cel mai celebru eugenist maghiar al periodei de care mă ocup în carte, până la Trianon, a fost puternic inspirat de eugenia americană, pe care a cunoscut-o foarte bine. Fiind în serviciul consular austro-ungar din Statele Unite, între 1908 și 1914, el a putut și a intrat în dialog cu importanți eugeniști americani, inclusiv cu Harry H. Laughlin. În 1913, Hoffmann publică cea mai importantă carte despre eugenia maghiară a perioadei, care a rămas o lucrare de referință până în ziua de azi. După crearea Societății de Igienă Rasială și Politică a Populației, în 1917, Hoffmann a insistat pe lângă Teleki Pál să scoată o revistă dedicată eugeniei.

Este foarte probabil ca Hoffmann să fi folosit acea imagine a arborelui pe care o văzuze în Statele Unite și a aplicat-o la contextul maghiar: eugenia este un arbore care protejează națiunea! Cred că această reprezentare a eugeniei, ca o metodă de protecție, are „rădăcini” adânci în mentalul colectiv. Chiar și acum, după un secol de la publicarea acelei reviste, eugenia rămâne puternic legată de ideile de origine, apartenență la un grup anume, dar și de idei despre națiune, familie, copii. Sunt prea multe continuități între perioada actuală și cea cuprinsă între 1900 și1945, considerată ca fiind „epoca de aur” a ideilor eugenice, ca să putem vorbi de o ruptură totală cu trecutul. Arborele eugenic din 1918 a devenit acum o pădure.

Care ar fi opusul termenului de eugenie?

Dacă ne gândim la termeni, atunci opusul este „iubire”. Iubire a vieții, pentru cel de lângă tine, pentru cei care sunt diferiți, iubire totală a tot ce este omenesc. Ironia, dacă vrei, este că mulți eugeniștii care au promovat metode negative, precum sterilizarea și eutanasia, au spus și ei că o fac din „iubire”, pentru cei suferinzi de boli ereditare sau din iubire pentru colectivitate (națiunea sau rasa). Cred, însă, că este clar ce vreau să spun prin „iubire”.

Zsuzsa Bokor scrie în prefața cărții că „istoricii definesc esența eugeniei în moduri diverse, cele mai frecvente sensuri ale termenului fiind următoarele: o abordare științifică, o ideologie, o formă de cunoaștere biologică, o mișcare științifică, o preocupare academică, o nouă ontologie biologică, o teorie a îmbunătățirii rasiale, un curent intelectual apolitic etc.” Avem, așadar, mai multe accepțiuni. Ce le-ai spune, însă, fetelor tale, dacă te-ar întreba ce este eugenia, și nu mă refer la celebrele dulciuri din vremea comunismului?...

Da, sunt mai multe feluri de a defini scopul practic al eugeniei: este vorba de îmbunătățirea rasei (cum o definim?), a națiunii (cine face partea din ea?), a individului (care dintre ei?), doar a anumitor grupuri privilegiate (cu educație superioară) etc. În perioada discutată în carte, eugenia se referea la metode de îmbunătățire biologică și socială a rasei și a națiunii. Individul era considerat valoros din punct de vedere eugenic doar dacă putea contribui la progresul colectiv. Eugenia a fost și politică, și apolitică; a fost și de drepta, și de stânga; a fost și religioasă, și ateistă; a fost și evreiască, și anti-semită; a fost și rasistă, și anti-rasistă.

În limba română, cuvântul eugenie/eugenia este fololosit și pentru biscuiții de care ne-am bucurat cu toții în perioada comunistă, și pentru teoria de îmbunătațire a rasei umane. Biscuiții sunt legați de numele propriu Eugenia și nu de „Eugenie pentru neamul românesc” sau „Eugenia: Igiena neamului”, ca să citez două titluri celebre din literatura eugenică românească. Ambele cuvinte, însă, numele propriu și teoria de îmbunătățire a rasei, sunt de origine greacă, ducând la „bun din naștere” sau „de naștere nobilă”. Cred că, la început, așa le-aș explica fetițelor mele ce înseamnă eugenia, urmând să le spun celelalte lucruri când sunt puțin mai mari.

Cui se adresează în primul rând cartea?

Celor pasionați de istoria medicinii, a gândirii sociale și politice și a naționalismul de la începutul secolului XX; celor care doresc să cunoască mai bine istoria Ungariei și a Transilvaniei și, nu în ultimul rând, celor care vor să înțeleagă mai bine mentalitatea maghiară.

Care au fost resorturile psihologice, culturale, profesionale care te-au dus spre decizia de a scrie această carte?

Fiind născut în Maramureș, am avut de mic copil un interes pentru istoria Ungariei. Era firesc, presupun. Când a început, însă, să mă preocupe istoria în liceu și, apoi, la facultate, am vrut să studiez istoria românilor. Mi-am dat seama, însă, că nu o puteam face fără a ști istoria Transilvaniei, iar pentru a o ști pe aceasta, trebuie să știi istoria Ungariei până în 1945. Așa am ajuns să studiez istoria maghiarilor, pentru a înțelege mai bine istoria Transilvaniei și, apoi, a românilor.

Nici în Ungaria, nici în România, istoria eugeniei nu este bine cunoscută și asta m-a făcut să fiu curios să aflu de ce anume nu este cunoscută, mai ales că știam din alte contexte istorice (Germania, Anglia, Statele Unite) cât de importantă a fost eugenia pentru dezvoltarea curentelor politice, culturale și științifice ale periodei dintre anii 1860 și 1950. Știam de programele de sterilizare din Statele Unite, dar mai ales știam la ce a dus eugenia nazistă, de la eutanasie, la Holocaust.

Cu toate acestea, deși toată istoriografia maghiară „se laudă” cu faptul că oamenii de știință maghiari (medici, biologi, antropologi, sociologi etc.) nu erau cu nimic mai prejos decât colegii lor din Europa de Vest sau din Statele Unite, ei nu au fost deloc inspirați de ideile eugenice: doar medicii sau biologii germani, englezi și americani au fost eugeniști, cei maghiari, nu! Nu avea nici un sens! După cum arăt în această carte, elitele științifice, culturale și politice maghiare au îmbrățisat cu drag ideile eugenice, iar mișcarea eugenică maghiară a fost printre cele mai bine organizate din lume în acea perioadă, până în 1919. Această cercetare mi-a confirmat intuiția pe care am avut-o despre importanța eugeniei în Ungaria, și nu numai. În România sau Polonia avem o situație asemănătoare.

Cât ți-a luat documentarea? Explică-ne puțin, te rog, în ce constă, de fapt, munca din spatele unei astfel de lucrări?

Documentarea mi-a luat aproape 15 ani și m-a purtat prin toată Ungaria, dar și prin România, Germania și Statele Unite. A trebuit să găsesc totul singur și să reconstruiesc întreaga poveste pornind doar de la câteva detalii istorice. În unele cazuri nu se mai știa nimic despre acești eugeniști care în acea perioadă dominau dezbaterile publice din Ungaria. Și acum țin minte satisfacția pe care am avut-o când, după cîțiva ani de cercetare, am reușit să aflu datele de naștere și de deces ale lui Hoffmann Géza, informații care lipseau din bazele de date ale bibliotecilor din Ungaria, și apoi să găsesc membri ai familiei lui care mi-au dat o poză cu el. A fost dureros de lungă cercetarea, însă, a meritat efortul.

Unde au prins mai bine teoriile eugenice: la Budapesta, la Cluj sau la București?

La inceputul secolului XX, ideile eugenice erau deja bine cunoscute la Budapesta, la Cluj și la București. Diferența este că mișcările eugenice maghiare de la Budapesta și Cluj din acea periodă au fost mult mai bine organizate decât cea românească de la București. Prin munca lui Hoffmann și Teleki, la Budapesta, și a lui Apáthy István, la Cluj, s-au creat două societăți de eugenie maghiare: una în 1914 și alta în 1917. În România, prima societatea de eugenie apare la mijlocul anilor 1920, la Cluj.

În perioada pe care o prezinți, Ungaria a cunoscut și sistemul politic liberal, dar și grozăviile regimului condus de Béla Kun, de factură sovietică. Ideile eugenice, însă, s-au păstrat.

Ideile eugenice de îmbunătățire a calității biologice și sociale ale populației au fost pliate ușor pe doctrina comunistă a regimului lui Kun. Era și firesc ca și ei să își dorească o populație sănătoasă. Dezbaterea legată de bolnavii mintali și ce se putea face cu ei a fost intensă în perioada Republicii Sovietice Maghiare. Unii dintre eugeniștii maghiari importanți din perioada premergătoare Primului Război Mondial, precum Madzsar József, au jucat un rol important în noul sistem. În sfârșit, eugenia maghiară de la începutul secolului al XX-lea a fost de stânga și atunci a fost mult mai ușor să se păstreze și să se continue aceste idei în timpul regimului lui Karoly Mihály și, apoi, al lui Kun, între 1918 și 1919.

De la București se vede mai greu, dar faliile societății ungare s-au conturat de-a lungul timpului și în funcție de configurația confesională a Ungariei și a elitelor ei. Au existat, prin urmare, diferențe semnificative între eugeniștii catolici, protestanți și evrei din Ungaria primelor două decenii ale secolului XX?

Organizarea confesională a Ungariei este esențială pentru a înțelege nu doar istoria maghiarilor, dar și naționalismul lor și interpretările date caracterului național de către catolicii, protestanții sau de către evreii maghiari. Cine sunt „adevărații maghiari”, cine a păstrat vie tradiția etc.? Legat de subiectul nostru, eugeniștii evrei maghiari au fost anti-rasiști chiar dacă foarte naționaliști, iar mulți dintre eugeniștii catolici sau protestanți au îmbrățișat o definiție rasială a națiunii maghiare. Aceste diferențe au devenit foarte pronunțate după Trianon, ducând în cele din urmă la Holocaust.

Vorbești în carte despre spectrul degenerării, de o anumită grijă sau chiar teamă în acest sens, în Ungaria acelor ani. O sesizezi și astăzi?

Da, mai ales teama legată de declinul demografic, de reducerea numărului de copii pe familie. Această angoasă legată de familie și de numărul de maghiari a existat și la începutul secolului XX și există și la începutul secolului XXI. Putem vorbi de un secol de angoase demografice și eugenice. Marea vorbă a lui Széchenyi István: „Magyarország nem volt, hanem lesz!” („Ungaria nu a fost, ci va fi!”) a dominat Ungaria de atunci și domină și Ungaria de azi.

Când un istoric român scrie despre trecutul Ungariei, și viceversa, sunt obișnuit să fiu precaut, pentru că în prea multe din aceste scrieri avem și altceva decât istorie. Este valabil și pentru jurnaliștii celor două țări. Problema multor istorici din Ungaria și România este că îi vezi foarte „dedicați”, nici măcar nu se feresc să nu își asume statutul de istorici maghiari ori români. Lor nu le e suficient să fie doar istorici și atât. Înregimentarea aceasta îi anulează însă profesional. Nu e cazul tău, bineînțeles, că n-am fi aici :), dar te întreb: când crezi că va veni o schimbare de paradigmă, când se va scrie și despre partea bună a „răului”, adică a Celuilalt, pentru că există destule istorii relevante, dar nespuse de acest fel? Știu, good news are not news, dar nu e chiar așa. Vorba lui Wieseltier: „Oamenii au rădăcini, dar nu sunt plante.”

Nu cred că este dificil pentru un român să scrie despre istoria Ungariei sau pentru un maghiar să scrie despre istoria României. Să nu uităm că poate cel mai bun istoric al României moderne, dacă ne referim la sinteze cel puțin, este un american: Keith Hitchins. Pentru istoricii românii din Banat, Transilvania și Maramureș ar trebui, însă, să fie mai ușor să scrie despre istoria Ungariei având în vedere că majoritatea dintre ei sunt obișnuiți cu situații mixte din punct de vedere etnic, iar unii dintre ei cunosc și limba maghiară. Eu nu scriu ca istoric român sau româno-maghiar sau maramureșean (deși, ultimul apelativ este tentant). Eu scriu pur și simplu ca un om interesat de un anume subiect. De multe ori nici nu scriu ca un istoric, ci mai degrabă ca un cetăraş, care, deși știe cântecul, improvizează în funcție de audiență.

Scrii în carte că istoricii trebuie să se implice, că a învăța din trecut nu e o noutate, dar acum devine o necesitate. De ce abia acum? Sau de ce acum mai mult decât în trecut?

Ai dreptate: nu e nimic original în îndemnul meu de a-i încuraja pe istorici să se implice civic. Cred, însă, că puțini o fac. Trecem printr-o periodă de criză generalizată, de la pandemia Covid-19, la reapariția rasismelor perioadei interbelice. Istoricii, de la cei ai medicinii, până la cei care se ocupă de ideologii politice, pot și trebuie să facă mai mult decât doar să scrie articole și cărți de specialitate care au un impact nesemnificativ la nivelul populației. Lumea vrea să înțeleagă ce se întâmplă, iar un istoric sau cei care știu ce s-a întâmplat în istorie ori în istoria unui fenomen anume trebuie să iasă din „turnul lor de fildeș” și să explice ce se întâmplă. Poate deja este prea târziu: spațiul public fiind deja suprasaturat de „experți” care sunt buni la toate.

E loc de o echipă de istorici (sau de una interdisciplinară) care să scrie o istorie comună, „sinceră” a Transilvaniei? S-a mai vorbit despre asta, dar există acum înțelepciunea necesară în cele două comunități profesionale pentru un astfel de proiect sau nu e nimic de făcut, suntem încă într-o fundătură?

Da, desigur. Sunt mulți istorici, și români, și maghiari, care pot să lucreze împreună la un astfel de proiect. Oficialitățile din Bucuresti și cele din Budapesta sunt cele care ar trebuie să finanțeze un astfel de proiect. O istorie „sinceră” a Transilvaniei nu prea are sens; o istorie comună este, însă, o realitate.

Francis Galton spunea, la începutul secolului XX, că eugenia este o „religie a viitorului”. Mai sunt astăzi state în lume care aplică sau par că și-ar dori aplicarea ideilor eugenice?

Aproape toate statele lumii aplică idei eugenice, de la educație, până la sistemul de sănătate. În unele cazuri, precum China, Statele Unite sau India, metode eugenice negative precum sterilizarea continuă și azi. Există, însă, și o formă de eugenie care nu este impusă de stat, ci este voluntară, practicată de populație în funcție de problema fiecăruia: unii folosesc consultațiile genetice pentru a identifica boli ereditare de care să își proteje viitorii copii; alți preferă sterilizarea ca metodă contraceptivă; alții consideră căsătoriile „eugenice” ca fiind soluția ideală pentru a păstra situația financiară, socială ș.a.m.d. Galton a avut dreptate în această privință. Eugenia a devenit o parte integrantă a prezentului nostru, chiar dacă acum nu mai vorbim, cum vorbea el, despre „războiul sfânt al rasei”.