Se făcea că era prin clasa a noua. Liceul Unirea era pe cealaltă parte a Tâmpei. Am ieșit din cartier, eram mândră de asta. Mergeam zilnic în centru, aveam colegi de prin tot Brașovul. Mi se părea că lumina e alta pe cealaltă parte de deal. Exact ca asta de astăzi, la Viena. Sunt altfel razele soarelui.

Prietenii mei din cartier au început să fie mai reci cu mine. Să nu mă mai cheme afară. Eu am alte interese acum. Cum ar fi să învăț italiană. Cu fiica profesoarei de desen. Pe strada Lungă, în partea cealaltă a orașului. Îi spun asta vecinului din blocul din spate, care stătea în geam și privea. Asta când nu-și agăța pitbulul în copac. Îl asmuțea să muște de creangă și apoi lăsa creanga să se ridice la loc. M-a întrebat la cât mă întorc.

La 15:00, când am ajuns acasă, am aflat de la domnul Coman că cineva ne-a spart apartamentul. Mi-a fost frică să urc, i-am așteptat pe ai mei. Când am intrat în casă, era exact lumina asta care mă înconjoară acum. Aveam senzația că aerul, lumina și obiectele astea inerte știu ceva ce eu nu știu. Și că oricând se poate întâmpla ceva, deși polițiștii spuneau că totul e în regulă. Dar eu vedeam cum urmele de pe sertarul unde ținea familia banii și pe care le-au evidențiat polițiștii cu niște pensule, se transformă în niște gheare care mă pot prinde de gât, ca mușcătura pitbulului de creangă.

De data asta învăț germană. În două ore am examen. Ieri dimineață m-am trezit știind că nu-l mai dau, S. Kurz a anunțat că de marți începe un nou lockdown. Dar șeful de la Arbeitsmarktservice, Oficiul de Șomaj, a hotărât că-l dăm. Aseară... nici nu știu cum să-i zic. A fost un atac terorist. Ce greu mi se pare să spun asta în Viena. M-am atașat de orașul ăsta, mă simt protejată de el, mă simt vindecată în el.

Mi-a sunat telefonul, era din nou vocea profesoarei mele de germană, aceeași care m-a sunat să vadă dacă sunt bine și când s-a anunțat primul lockdown. De data asta mi-a zis că e un atac armat în centru și în alte câteva locuri.  Îmi răsună în urechi ca atunci când mi-a spus domnul Coman că „ne-a fost spart apartamentul”.

Stupid, absurd și sec: cineva a început să împuște oameni nevinovați prin Viena nevinovată. Habar n-am ce înseamnă asta. Deschid laptopul. Ajung cumva pe ceva grup „Împușcături în centrul Vienei”, spun că sunt în siguranță. În maxim o oră titlul grupului de schimbă în „atac terorist în Viena”. Îmi țiuie urechile.

Parcă sunt pe scenă, dar „cel de-al patrulea zid” nu mai e o metaforă... Urmăresc filmulețe scurte cu scene reale, cu împușcături din locurile de unde îmi iau kebab, de unde mănânc înghețată, de unde mă plimb, de unde așteptam vasul să mă ducă în Bratislava, de unde vorbesc la telefon cu familia și le spun că totul e bine, de unde mă plimb adesea singură și totuși cu atâția oameni, de unde trag cu urechile să aud ce vorbesc oamenii, de unde am învățat ce înseamnă cu adevărat „Malzeit” când mi-am comandat primul șnițel autentic vienez.

Până atunci am crezut că înseamnă „timpul să pictez” (malen – a picta; die Zeit – timpul). M-am mirat puțin, mai ales că eram într-o cameră de spital, când am auzit asta, dar m-am gândit că se face terapie prin artă, și de ce nu ar fi asta? Mai ales că pe doamna cu harpă care cânta pe coridorul spitalului chiar am văzut-o, nu era o himeră. Evelyne, sora mea (medicală) poate să certifice.

Dar să revenim. Of, mai bine nu.

Încerc să recunosc locurile din filmulețe postate de oameni pe site-ul Poliției. Zvonuri, păreri, sfaturi, filmulețe, mesaje de solidaritate, amenințări. Solidaritatea, comunicarea și umanitatea par să fi fost inventate în grupul ăsta, „Atacul terorist din Vienna, Austria”. Elicoptere și sirene.

Nu a fost un vis. A fost o noapte albă, chiar dacă a fost atât de neagră. Lumina asta mă apasă. Vorbesc cu Mutuz, colegul meu de la germană. Este și el nedumerit. Nu știm dacă, totuși, mai dăm examenul. Fac o glumă tâmpită: îi spun că nu-mi era așa teamă de examen, dar nu-mi trebuia atentatul ăsta. Îi scriu că toate astea au fost ca să se amâne examenul nostru. Nu trebuia. Cred că este și mai nedumerit. Îmi răspunde serios, că nu s-a anunțat nicăieri că nu avem examen și să ne vedem acolo.

Mă ridic din pat, cu amintirea aerului ăluia agresiv din casa mea după ce a intrat hoțul ăla. Și acum am impresia că în orice moment aerul, lumina și urmele invizibile pot fi periculoase. Așa cum au înviat polițiștii amprentele de pe sertarul wenghe din apartamentul spart, așa aud împușcături când trec pe lângă polițiști în dimineața asta. Stau spate în spate, câte doi. Ce solidaritate! Se rotesc încet, aproape invizibil, cu armele la vedere.

Vocea din difuzoarele metroului ne spune să ne protejăm nasul și gura. Urc în metrou: o altă voce îmi spune că ar fi mai bine să mă așez și să-mi protejez singură bunurile. Ies în stație la Reumanplatz, de unde trebuie să iau un tramvai. Vreau să întreb pe cineva unde e stația, mă opresc când realizez că sunt mai mulți polițiști decât civili. Parcă mi-e teamă să trec aproape de polițiști.

Îl văd în depărtare pe Baher, colegul meu arogant, dar simpatic. Îl aștept, îi zic că mi-e teamă să merg singură, zâmbește, îmi zice în germană „Past!” Nu vorbim mai nimic. Îmi amintesc de polițiștii din Salvador, Bahia, lângă care mă simțeam liniștită. Nu știu de ce, dar acum mă neliniștesc polițiștii de aici. Mi se pare că nu se potrivesc cu Viena, e ca și cum pe gardul de la Hălchiu aș vedea papagali sau păsări colibri.

O sirenă îmi întrerupe gândurile. Un tramvai accidentat e dus la depou. Urc în următorul. Mi se umezește masca, vreau să mi-o schimb. Fix atunci Baher strănută. Zâmbește. Zice iar „Past!”, după care adaugă: „E binevenit lockdownul ăsta, măcar nu-i aglomerație în Öffis (Transport Public)”. Vreau să-i zic că, de fapt, e din cauza atentatului, dar nu apuc. Își dă seama singur și râde. Mă privește fără nici o urmă de aroganță și-mi zice: „Past!” Și chiar mă simt în siguranță cu el. Cu el și cu toți colegii mei imigranți, cu toți colegii mei de spital, cu toți vecinii cu care semnăm petiții să nu se mai construiască blocuri în zonă, cu toți prietenii mei cu Meldezettel.

Rezultatele la examen le aflu doar peste două săptămâni.