Gambitul Damei: partea bună, partea rea și partea haioasă

Sportul, mai ales cel de performanță, a fost grav afectat de pandemie: competiții anulate, antrenamente care nu se pot ține, bugete de publicitate tăiate ș.a.m.d. Șahul, în schimb, a început din martie să câștige teren. Lansarea serialului Gambitul Damei a dat un nou elan șahului, unul cu totul neașteptat.

Ca fostă jucătoare de performanță (am fost în lumea șahului mai bine de zece ani ca junioară, în lotul național, în campionate naționale, europene și mondiale), cred că fenomenul creat de film este mult mai interesant decât valoarea artistică a filmului în sine. Fără îndoială, producția este una reușită, cu potențial comercial și în care aflăm câte ceva despre condiția femeii într-o lume a șahului dominată de bărbați. Filmul are părți mai bune, mai rele și mai… haioase. Dar să le luăm pe rând.

Partea bună:  un nou record în șah

1. Impactul. De când s-a lansat, filmul e în topul Netflix, jurnaliștii nu obosesc să dezvolte subiectului șahului, să lanseze ipoteze, teorii sau să caute erorile existente precum acul din carul cu fân.

Deci, ce a schimbat filmul?

Căutările după piese de șah au crescut cu 276% pe eBay. Căutările pe Google după cuvântul „șah” s-au dublat. Vizionările lecțiilor de șah de pe Twitch au explodat. Numărul de jucători pe chess.com a crescut de cinci ori. Cartea care stă la baza scenariul este în topul celor mai vândute cărți, la 37 de ani de la publicare. Este pentru prima dată când postul de televiziune Eurosport a luat decizia să transmită turnee de șah.

Multă vreme, șahul a avut de suferit deoarece nu era considerat suficient de spectaculos de către publicul neavizat, care nu putea „vedea” calculele din mintea profesioniștilor, prin urmare, nu putea pătrunde esența jocului. Linia regizorală propusă de Gambitul Damei reușește, însă, să elimine inteligent acest handicap. Deși putem spune că în film se joacă mult șah, el reușește să fie înțeles și de către non-jucători. Ca atare, în doar câteva săptămâni, filmul a reușit să facă cea mai de succes campanie de promovare a șahului. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: o poveste interesantă cucerește o lume întreagă.

2. Atmosfera campionatelor. Gambitul Damei este un film în care poți urmări atât frumusețea jocului (pozițiile de pe tablă fac nu doar sens, ci sunt partide istorice), cât și atmosfera din competiții. Expresivitatea gesturilor jucătorilor, ritualul aranjării pieselor, psihologia mutărilor, „stilul” personal și personalitatea jucătorului, acel joc din spatele privirilor și al cuvintelor, dialogul non-verbal, modul și ritmicitatea mutărilor reprezintă toate elemente importante ale realității din turnee. Toate acestea sunt detalii subtile, adeseori neglijate în alte producții artistice. Se vede că filmul a beneficiat de consultanța fostului campion mondial, Garry Kasparov, care a reușit să ajute la redarea atmosferei din turnee.

3. Psihologia sportului. „Brutalitatea la nivel mental”, cum este definit șahul chiar și în film de către Vasily Borgov, este foarte bine surprinsă. Percepția pierderii unei partide este descrisă aproape ca o durere fizică, care te poate dărâma psihic. Ar fi fost poate interesant să fie analizată și partea învingătorului, bucuria „execuției” adversarului, dar poate cu o altă ocazie. Șahul nu este doar tehnică, este și un joc psihologic. De multe ori, turneul se joacă nu doar pe tabla de șah, ci și înainte și după partidă, când adversarii folosesc tehnici de intimidare, analiza psihologică a adversarului fiind una critică în aceste situații. Iar filmul oferă un „aperitiv” în acest sens, când Vasily Borgov o analizează pentru prima dată pe Beth Harmon, în scena din lift. Se putea miza mai mult pe acest aspect, mai ales că e ușor de înțeles de orice public.

4. Șahul poate fi sexy! Trebuie să recunoaștem că introducerea elementelor de fashion adaugă filmului o notă de farmec. Alegerea vestimentației pentru Beth Harmon, acea eleganță  parcă de mult uitată din anii ’50-’60, creează un stil aparte. Șahiștii nu au fost catalogați a fi în pas cu moda, dar în film, imaginea șahistului de tip sovietic, gri și neglijent, este deconstruită. Și de ce să nu recunoaștem, actualul campion mondial, Magnus Carlsen, a mai „actualizat” imaginea șahistului clasic.

5. Nostalgia. În imaginile ultimului episod, când Campionatul Mondial s-a desfășurat la Moscova, oamenii urmăreau cu sufletul la gură, afară, în frig, „ostilitățile”. Filmul ne poartă într-o lume în care șahul nu era doar un sport al maselor, ci exercita o anumită fascinație asupra populației. Astăzi, această măreție a sportului pare de mult uitată, dar, cine știe?, poate într-o zi va reveni…

Introducerea partidelor întrerupte induc o altă nostalgie, una a unei lumi în care tehnologizarea nu intervenise în șah, jocul fiind guvernat doar de mintea umană. Practica partidelor întrerupte s-a păstrat până în 1996, când, odată cu introducerea calculatoarelor și posibilitatea analizării partidelor cu acestea, a dus la eliminarea definitivă a „întreruptelor”.

6. Un fapt interesant. Romanul lui Walter Tevis, după care s-a făcut adaptarea, a fost publicat în 1983. În acea perioada, nici o femeie nu a atins performanța de care scrie Tevis. De asemenea, nici o femeie la acea vreme nu a concurat cu bărbații în competiții decisive. Singură jucătoare de șah care a concurat doar în turneele mondiale masculine, Judit Polgár, nu a câștigat niciodată titlul de campion mondial, iar la momentul publicării romanului, ea avea 6-7 ani.

Partea rea: cine și cum este personajul principal?

1. Adicția. Este adevărat că în lumea performanței, și nu doar în șah, se întâlnesc destul de des cazuri de adicție. Doar că în viață reală, odată ce ai devenit prieten prea bun cu alcoolul, drumul spre a spune adio șahului profesionist este foarte scurt. Sportul de performanță presupune disciplină, nu ai cum să te antrenezi sau să joci fiind mahmur. Din păcate, în Gambitul Damei există anumite lacune din punct de vedere al construcției personajului: de ce se menține în cazul lui Beth Harmon această dependență. Motivul declanșator al dependenței de pastile apare cât de cât mai clar, dar motivul evoluției ei și diagrama evolutivă lipsesc. În plus, dependența se poate dezvolta diferit, în funcție de vârstă, profesie, personalitate, istoricul vieții, etc. etc.). În film se derulează, scenă după scenă, imaginea adolescentei dependente de alcool, fără nici o explicație. Nu ai nici un răspuns la întrebări simple: De ce a început consumul de alcool? Care sunt momentele și persoanele care declanșează dorința ei de a bea? Nu înțelegi de ce își auto-subminează toate eforturile de a se antrena din greu, de a juca un turneu întreg, doar pentru a pierde la final din cauza alcoolului. Motivația este cu atât mai necesară, cu cât este o poveste despre mediul unor persoane cu autocontrol dezvoltat. Un psiholog (sportiv) pe platoul de filmare ar fi fost binevenit.

2. Femeile și șahul - un subiect „spinos” care declanșează multe dezbateri. Personal, în mod interesant, am simțit lipsa personajul principal feminin. Mai exact, povestea „ei” ar putea trece ușor și ca o poveste a „lui”. Beth Harmon ar fi putut cu ușurință deveni Bobby Fischer. Lipsesc elemente specifice femeilor/șahului feminin. Povestea fictivă este situată în anii ’50-’60, o perioadă în care era greu să te afirmi că femeie-lider în domenii masculine.

Au fost ratate toate posibilitățile și greutățile cu care se poate confrunta o șahistă femeie, atât pe plan profesional (de exemplu: cât de greu este să fii luată în serios, cum ești evitată de „rețea”, modul în care impui respect) cât și pe plan personal (de exemplu: dificultăți în găsirea unei împliniri în viață privată, tema dragostei și a adolescenței - când descoperi pentru prima dată că a fi campion nu este sexy, incapacitatea de a înțelege „flirtul” sau socializarea, deoarece tot ce știi e șah ș.a.). Nu vedem nimic din toate aceste linii posibile. Judit Polgár intr-un interviu CNN admite că ascensiune ei în lumea șahului nu a fost atât de ușoară precum pentru Beth Harmon.

Dacă este bine sau nu că jocul este ‘segregat’, ce anume influențează performanța masculină, investițiile diferite în șahul feminin vs. șahul masculin, factorii psihologici, biologici și sociali implicați, cercetările care lipsesc cu desăvârșire în domeniu, pentru a se putea lua decizii, sunt elemente ale unei teme mai lungi care merită dezbătută separat.

În orice caz, revenind la film, un dram de inspirație din seriale situate în acea perioadă, cum ar fi Mad Men (care tratează zona publicității și punctează subtil situația femeilor din industrie) ar fi de bun augur în următorul sezon.

3. Războiul Rece. Șahul, ca toate celelalte sporturi, a fost o armă în Războiul Rece, sportivii au fost folosiți de sistem (cum după căderea comunismului au fost folosiți de corporații, dar asta este o altă poveste). În cazul șahului (sportul minții, nu-i așa?) lupta era și una intelectuală: cine sunt mai deștepți, mai puternici mental: comuniștii sau capitaliștii? Dacă tot situezi povestea în perioada Războiului Rece, nu ai cum să eviți acest subiect. Presiunile asupra jucătorilor erau mari, trebuia să demonstrezi că sistemul din care provii este mai bun, mai integru, mai performant. Și presiunile erau atât în Est, cât și în Vest.  În același mod în care KGB „a avut grijă” de campionul sovietic și mondial Boris Spassky, FBI-ul l-a urmărit și suspectat de spionaj pe campionul mondial american Bobby Fischer. Ambele servicii erau cu ochii pe jucători. Americanii au avut mai puține „drame” sportive din simplul motiv că nu aveau un sistem de antrenament prin care să fabrice campioni pe bandă rulantă. La ceva timp după căderea Cortinei de Fier, la fel ca în alte sporturi unde au avut loc importuri de experți din Est, și în șah, la turnee se putea auzi o rusă perfectă în echipele reprezentative din Vest. :)

Partea haioasă - a fost un război rece în anii '60?

1. Cred ca filmul poate fi interpretat ca unul construit pe modelul „visului american”: acel vis în care sistemul sovietic este în sfârșit umilit! Bonus: de o femeie. :). În realitate, însă, americanii au dat lumii un singur campion mondial: Bobby Fischer.

2. Când  un jucător pierde, regele este mai tot timpul răsturnat, gest destul de enervant, deși se dorea a fi plin de simbolism. În realitate, atunci când pierzi, ajunge să întinzi mâna și să semnezi partida, eventual să „scrâșnești” din dinți la inconfortabilul „cedez”.

3. Îmbrățișarea de la sfârșit dintre Borgov și Harmon e mult prea dulce. Poate dacă scenaristul s-ar fi inspirat un pic și din viața lui Judit Polgár, ar fi putut transforma scena: Borgov pierde și lovește tabla de șah cu capul în mod repetat. Realitatea este că bărbații percepeau a fi umilitor să piardă în fața unei femei. Oricum, chiar dacă am elimina factorul de gen, în momentul pierderii nu îți îmbrățișezi adversarul, maxim mai stai la analiza poziției în cazul partidelor complexe, dar nu în cazul pierderii titlului de campion mondial. Încercați să transpuneți scena din șah în fotbal și imaginați-vă cum, la finalul unei partide, jucătorii de la Dinamo se îmbrățișează cu cei de la Steaua. Sau cei ai Argentinei cu cei ai Angliei. Vi se pare credibil?

4. O audiență întreagă de sovietici aplaudă, la Moscova!, nouă campioană Beth Harmon. O face până și marele învins, Borgov. Este mult prea revoluționar șahul în Războiul Rece! (O singură dată s-a întâmplat ca audiența să  fi aplaudat la un meci de așa anvergură, în runda 6 dintre Boris Spassky și Bobby Fischer, la mondialele de la Reykjavik, din 1972, terminată cu victoria lui Fischer. Istoria spune că Spassky a aplaudat cumva stângaci, iar Fischer a ieșit rapid de pe scenă, că să nu fie impresionat prea mult.

5. FBI, însoțitor de divă? În scena de final, Beth Harmon refuză să se întoarcă în SUA și rămâne în Rusia, să joace în parc cu pensionarii. FBI-ul își abandonează campionul în Rusia și nu face nimic? Scena poate fi interpretată în multe feluri, deci să nu excludem și această posibilitate.

6. La ultima ei partidă, prietenii americani analizează „întrerupta” și îi dictează variantele prin telefonul unui hotel din URSS. Iar KGB-ul nu interceptează nimic?

Una peste alta, cu toate aceste scăpări (în mare măsură sesizabile probabil doar pentru cei care practică șahul) filmul merită văzut. Rămâne deschisă, totuși, întrebarea: de ce a avut succes atât de mare? Poate o fi de vină profilul generației Z, care vine din urmă și este iubitoare de sport? Sau șahul câștigă teren din cauza pandemiei (comparativ cu alte sporturi, poți să te antrenezi, poți să joci în competiții online și offline)? Ori pentru că șahul dezvoltă inteligența generală și strategică, învățarea rapidă și luarea de decizii rapide (elemente atât de necesare pentru viitorul apropiat dominat de inteligență artificială)?. Sau o fi mulțimea de specialiști din industria tech, care au timp de Netflix din plin acum, și care respectă șahul? Noi, șahiștii și IT-iștii, suntem asemănători, purtăm aceleași porecle: ciudați, anti-sociali, autiști, oameni cu capul în nori, necomunicativi etc. Într-un fel, ne simpatizăm și respectăm reciproc. Sau poate au dat roade, în sfârșit, eforturile făcute de lumea șahului (turnee, festivaluri, introducerea șahului în școli că materie opțională) pentru a sublinia avantajele jocului de șah? Sau toate acestea la un loc?

Oricum, filmul a venit la momentul potrivit, și foarte mulți încep să studieze șahul. Așadar, chiar dacă povestea filmului are lacune, este interesant de văzut și de înțeles de ce a devenit un succes. Gambitul Damei este un film care merită vizionat din varii motive. Filmul meu preferat rămâne, însă, cel despre campionul mondial Alexandr Alekhine: „Zăpada albă a Rusiei” (Belîi Sneg Rossii), în regia lui Yuri Vyshinsky, după un scenariu a lui A. Kotov, din 1980.