Antonia Doncilă, jurnal de bord: 26.04-22.05.2018

Antonia bate mările și oceanele lumii, îndrăgostită de natură și luptând să facă lumea mai respirabilă. Acum e din nou pe valuri și am întrebat-o dacă n-ar vrea să scrie și un jurnal. A acceptat, așa că puteți citi aici însemnările ei trimise de la capătul lumii.

Antonia Doncilă, jurnal de bord: 26.04-22.05.2018

Spuneam despre ea, într-un interviu ce mi l-a acordat recent, că am descoperit-o întâmplător, după ce a câștigat premiul anual acordat de Royal Society celor mai bune fotografii făcute de oameni de știință. Antonia e din București, a studiat și își dă doctoratul în Scoția, la Edinburgh, și bate mările și oceanele lumii ca cercetătoare, îndrăgostită de natură și luptând să facă lumea mai respirabilă. Acum, Antonia e din nou pe valuri, într-o nouă expediție, iar eu am întrebat-o dacă n-ar vrea să scrie și un jurnal. A acceptat, așa că puteți citi aici însemnările ei trimise de la capătul lumii.


From misery to desolation (De la mizerie la dezolare). Nu este titlul unui roman de Stephen King, ci numele expediției oceanografice la care am onoarea să iau parte. Cum la bord nu e nici mizerie, nici dezolare, ironia e în floare. Dar cum s-o numești altfel când secțiunea principală a expediției (notată cu AR7W pe hartă) începe de la Point Mysery, Newfoundland, Canada, și se sfârșește la Cape Desolation, Groenlanda!

26.04.2018
4:30pm, Mulgrave, Nova Scotia, Canada

Au trecut 10 ore de când a început alimentarea cu petrol a vasului. Și mai avem de așteptat încă vreo două până la finalizare! 850 de tone de petrol. 850!!! Aduse de opt cisterne, pe parcursul a 12 ore. Chiar și în știință există ipocrizie, să nu credeți pe nimeni care vă spune altfel. Vom naviga timp de o lună în apele Atlanticului subpolar și ale Arcticului canadian, încercând să înțelegem mai bine consecințele încălzirii globale asupra sistemelor marine și în tot acest timp aducem ditamai contribuția la bugetul dioxidului de carbon din atmosferă. Un rău necesar, cum îl numesc unii. Un fel de Catch 22, cum îl numesc eu.

Pe principiul: ai nevoie de bani ca să faci mai mulți bani, și noi ardem combustibil fosil ca să salvăm omenirea de efectele lui. Cel puțin nu suntem pe un spărgător de gheață și nu trebuie să avem pe conștiință și reactoarele nucleare care susțin înaintarea unui asemenea mastodont. Nu, CCGS Hudson nu este un spărgător de gheață. Poate înainta prin gheața groasă de 3-5 metri, ceea ce o să și facă din abundență în următoarele săptămâni, dar nu are caracteristicile tehnice ale unui ice-breaker.

2

Sunt pe CCGS Hudson! Canadian Coast Guard Ship Hudson. Perla gărzii de coastă canadiene, cel mai faimos vas științific canadian, care din 1962 contribuie loial la luminarea minții umane. Ce destin măreț pentru un mastodont neînsuflețit!

7:40pm, la vreo 10 mile est de țărm

Am pornit la drum de vreo 90 de minute. Am lăsat în urmă țărmul canadian împodobit cu arțari. Prova ia în piept valuri micuțe (2-3 metri), dar îndrăznețe. Marea nu ne lasă timp de încălzire, ci ne reamintește abrupt de stilul de viață ‘legănat’, care ne așteaptă pentru următoarele 31 de zile. Acum este momentul în care începe coșmarul pentru cei care suferă de rău de mare. Pentru urmatoarele trei, patru zile, îi vezi cum devin din ce în ce mai transparenți și parcă se dizolva în aer. Răul de mare nu ține cont dacă ești marinar, cercetător ori entuziast al mării. Eu sunt norocoasă, n-am nici pe dracu’. Cred că mi se trage de la faptul că nu prea mă lăsau ai mei să mă dau în comedii când eram mică, așa că mi-am promis să mă bucur mereu de orice ‘legănare’ mi-o oferi viața. De data aceasta, puterea minții pare mai mare decât puterea mării. N-are nicio treabă, am urechea internă „bună”, dar chiar și așa!

Avem vreo 200 de mile de parcurs până la prima stație, unde vom recupera primul mooring (Ziua 2, pe hartă). 15 ore de navigat. 15 ore în care eu am să mă gândesc cum să explic în română ce este un mooring. Hai că o să fie distractiv!

map-first-two-days

27.04.2018
8:30am, undeva în vortexul din nordul Atlanticului subpolar

mooring-1

Afară e o ceață groasă, iar valurile persistă și se amplifică. Pe parcursul nopții am înaintat continuu spre largul mării, cu o viteza de 10 noduri pe oră. Igor, cercetătorul principal de la bord, un rus sadea cu o ambiție cât Mama Rusia și un stil mucalit perfect, zici că-i Creangă, speră să înaintăm cu 12,5 noduri pe oră și astfel să ajungem la prima stație până în 10am. Dar fie rusul cât de rus, cu tot șarmul lui, ultimul cuvânt îl are tot capitanul! Așa că nu ne rămâne de făcut decât să ne lăsăm „legănați” până pe la vreo 3-4 după amiază.

Stăteam și mă gândeam azi noapte, când pentru o nu prea scurtă perioadă mă simțeam ca într-o centrifugă, așa de gentilă era marea, și când colega mea de cabină îmbrățișa cu mare pasiune capacul closetului, cum mișcările vaporului variază în funcție de condițiile mării și cum, după un timp petrecut pe mare, poți spune unde te afli și cum este vremea chiar dacă ești prins în camera motorului fără niciun fel de legătură cu exteriorul.

În primul rând, ai hula marină, care oferă o legănare ritmică și mulți o găsesc cel mai greu de suportat pentru că știi mereu ce te așteaptă. Ai apoi, furtuna pe mare, care produce o „scuturare de corp”: valuri din toate direcțiile se izbesc de navă și produc de fiecare dată mișcări diferite, de intensități diferite. E preferata mea, pentru că nu-i lipsește niciodată elementul surpriză! Și, bineînțeles, ai înaintarea prin gheață, care e ca tamponarea în trafic: zbuciumată, dar nu produce victime... ale răului de mare! Victime însă, tot sunt, mai ales când cobori repede, repede pe puntea inferioară, cu brațele pline de mostre de apă, ca să le congelezi la -80C și o iei pe tobogan în jos, pentru că fix atunci prova vasului se încaieră cu o bucată de gheață mai încăpățânată. Mai sunt și cazurile rare de mișcări generate prin ciocniri cu balene, dar vreau să mențin acest jurnal pe note optimiste, așa că n-am să intru în detalii.

14:55, Stația 1, prima recuperare de mooring

Câteceva despre tehnică. Am ajuns la prima stație de mooring. Glorie! Și nu oricum, ci cu cinci minute înaintea orei programate. Bravo, Igor! În sfârșit, puțină agitație pe punte! Acum am și eu parte de ambientul necesar pentru a explica ce este un mooring. To moore, în engleză, înseamnă a ancora și, practic, asta este un mooring, o ancoră mai specială de la care pornește, în profil vertical, un fir metalic de care sunt atașate, la intervale prestabilite, un set de dispozitive de măsurare a parametrilor oceanografici (poza de deschidere arată un mooring set up înainte de lansarea la apă). De regulă, un mooring este ținut în apă pentru un an de zile, timp în care înregistrează, fără întrerupere, condițiile fizice și biochimice ale maselor de apă.

Unul dintre dispozitivele cele mai importante atașate de un mooring este CTD-ul (Conductivity-Salinity-Depth), care măsoară constant temperatura și salinitatea apei, pe baza cărora, mai apoi, cercetătorii calculează densitatea apei. Densitatea este pentru masele de apă cam cum sunt amprentele pentru oameni, adică un prim factor identificator. De ce este necesar să diferențiem între masele de apă? Din același motiv pentru care este necesar să diferențiem între diferitele mase de aer: pentru că interacțiunea între două mase cu proprietăți fizice și chimice diferite are efect modelator asupra biosferei și a ecosferei, adică asupra formelor de viață și a mediului în care acestea se dezvoltă.

Masele de apă cu densități diferite vor ocupa intervale de adâncimi diferite în profilul vertical al oceanului, iar această poziționare le va contura proprietățile biochimice. De exemplu, în Oceanul Arctic, apele venite din Pacific au o densitate mai mică decît apele din Atlantic, motiv pentru care vor sta la suprafață având astfel o concentrație de oxigen și de clorofilă mai mare datorită proceselor biologice care se produc în prezența luminii.

Pe lângă CTD, un mooring are atașat senzori care măsoară și astfel de parametri biochimici. Un alt dispozitiv extrem de important care compune mooring-ul este ADCP-ul (Acoustic Doppler Curent Meter), care măsoară continuu viteza și direcția curenților oceanici, oferind
astfel informații vitale în calcularea ratelor cu care masele de apă migrează și cu care nutrienții esențiali pentru viața marină sunt exportați dintr-un bazin oceanic în altul.

Când vine momentul recuperării unui mooring, puntea de comandă trimite un semnal acustic către senzorii acustici speciali din ancora mooring-ului. Odată primit acest semnal, firul metalic ce susține toate dispozitivele de măsurare se desprinde de ancoră. Fiecare dispozitiv care compune mooring-ul are atașat, la rândul său, o baliză care îl va aduce instant la suprafață. Începe apoi competiția la bord pentru cine zărește primul balizele galbene plutind la suprafata apei (cele două poze de mai jos). Premiul este mereu acelasi: bragging rights - drepturi de laudă :).

mooring3

28.04.2018
6:30am, apropape de portul St. John’s, Newfoundland

mancare-4

Mâncarea de la bord își merită capitolul ei aparte. De fapt, merită un jurnal în sine, dar poate scris de altcineva, mai puțin gurmand, căci cel scris de mine ar ajunge la câteva volume bune.

Există un fel de regulă nescrisă și nespusă, dar urmată strict, prin care mâncarea de la bordul unui vas trebuie să fie de la excepțională în sus. Vremurile în care musii mâncau vaselină (apropo, așa a apărut margarina ca produs alimentar) răzuită de pe puntea vasului, biscuiți tari ca piatra și făceau scorbut pentru că le lipsea vitamina C din alimente au apus de mult. Acum, abundența alimentară de la bord întrece ultra all inclusive-urile din stațiunile cu bling-bling. Și oarecum este de înțeles.

Timpul mesei este un moment crucial din ziua pe mare. Se lucrează în ture de câte 12 ore, de la 6am la 6pm și viceversa, 7 zile din 7, timp de minim 4 săptămâni. Când ești pe punte, te bate valul, vântul, ploaia, urci și cobori sute de trepte, cari apa în recipiente de toate formele și mărimile, te umpli de ulei mecanic și te încurci în nici nu mai știi câte rânduri de sfori și fire metalice, stai în genunchi ca să setezi dispozitive și să colectezi mostre până când simți că tu și cu rotulele tale sunteți cei mai mari dușmani, pierzi unghii încercând să setezi CTD-ul și trebuie să îți ferești echipamentele de sute și mii de lire de valurile care ți le fură mai ceva decât fură pisica vecinului bucățica de pe masă (cei cu bunici la țară știți despre ce vorbesc). În concluzie, simți că ești zdravăn bătut de soartă. Dar vine apoi masa și te cuprinde o bucurie care te face să uiți de toate.

mancare-2

Orele pentru luat masa sunt stricte: micul dejun: de la 5:30am la 6:30am; prânzul: de la 11:30am la 12:30pm; cina: de la 17:30 la 18:30. Programul este făcut după orele la care se schimbă turele și în așa fel încât să te poți întâlni măcar cu o parte din restul echipajului. Este momentul cheie de socializare (cu excepția nopților de pocker, dar despre acestea, ceva mai încolo) în care verifici cu colegul de-a stânga și de-a dreapta câte balene ați văzut pe ziua de azi, cam câte valuri ați luat în moacă și câte pahare de tărie o să dați pe gât când ajungeți pe uscat (numărul este ajustat zilnic, în ordine crescătoare). Masa este ca super-încărcătoarele acelea din aeroporturi, unde plătești câțiva euro și îți încarci bateria telefonului în cinci minute. Numai că pe mare, totul este gratis („gratis” este un cuvânt magic, iubit de studenții de pretutindeni).

mancare-5jpg

mancare-3

Îmi povestea unul dintre deck hands (așa se numesc membrii echipajului care operează mașinăriile pe punte), care a lucrat 33 de ani în marina canadiană, cum, în trecut, bucătarii leneși care nu găteau bine erau aruncați peste bord pentru puțină motivație... Nu știu dacă de aici li se trage, dar bucătarii de azi gătesc sublim.

Pe mare am gustat pentru prima oară, gătiți în chip și fel: homari, crabi, carne de focă și de balenă (nu recomand, din motive etice și sensorial-gustative :), somon sălbatic, langustine, alge prăjite, creveți la kilogram și caracatițe multicolore. Adăugate la acestea, binecunoscutele mâncăruri mexicane, chinezești, indiene, italinești, africane (Macaroni Mondays, Taco Tuesdays, Tandoori Thursdays, Fajita Fridays, Stir Fry Sundays etc.) și multe, multe dulciuri de casă. Pe lângă cele trei mese avem gustarea de la 9am, care constă în tapas spaniole și vreo trei feluri de prăjituri, plus platouri cu fructe și brânzeturi (vezi prima poză de mai jos) și gustarea de la 3pm, unde, sincer, nu știu ce se mai servește zilele astea pentru că o evit, pentru sănătatea cântarului meu de acasă.

Partea cea mai amuzantă este că de fiecare dată la bord are loc „un concurs” pentru titlul de cele mai multe kilograme câștigate în timpul expediției. Rareori există, însă, un câștigător. De ce? Deoarece marea se pare că priește metabolismului! Sau pentru că în multe dăți ratezi masa neputând întrerupe munca. Te consolează însă faptul că știi că încerci să salvezi planeta, ocean cu ocean.

mancare-1-1

29.04.2018
3:28pm, Hamilton Bank, Newfoundland shelf

entry-4a-1

Marea este acoperită, în proporție de 90%, de gheață. Toată ziua am înaintat cu cel mult trei noduri/oră, în loc de mult-doritele 12,5 noduri/h. Până acum trebuia să fim de mult la următoarea stație și să recuperăm cel de al doilea mooring. Igor s-a foit toată ziua pe punte, vorbind în barbă și scăpând câteva cuvinte și în rusă. Când Igor o dă și pe alte limbi, e de rău!Marea este acoperită, în proporție de 90%, de gheață. Toată ziua am înaintat cu cel mult trei noduri/oră, în loc de mult-doritele 12,5 noduri/h. Până acum trebuia să fim de mult la următoarea stație și să recuperăm cel de al doilea mooring. Igor s-a foit toată ziua pe punte, vorbind în barbă și scăpând câteva cuvinte și în rusă. Când Igor o dă și pe alte limbi, e de rău!

Am pierdut o zi de muncă. În fiecare expediție sunt luate în calcul 2-3 zile ca astea, special pentru vreme rea. Noi nici n-am început bine, că am și pierdut-o pe prima. Ce-l panichează cel mai mult pe Igor, ca și pe noi toți, de altfel, este că pe coasta Groenlandei, masele de aer sunt persistente, iar dacă acolo prindem o zi de vreme rea, ea se va transforma într-o săptămână de vreme rea. Asta se traduce în stații de analize pierdute. Mai avem 54 de stații pe secțiunea principală, care taie, de la Est la Vest, Marea Labradorului, și 14 stații pe o secțiune aflată la sud de Nova Scotia.

entry-4a

La fiecare stație durează patru ore să colectezi mostrele și să faci măsurătorile necesare. 54+14 dă 68 de stații. Înmulțit cu 4 ore/stație = 272 de ore. Asta înseamnă că vom avea nevoie de minim unsprezece zile pentru a găta. Dar mai avem de recuperat șapte moorings și de lansat la apă încă alte zece. Asta va dura alte 3-4 zile, la care se adaugă trei colectări pe zi de zooplankton folosind plase speciale și timpul necesar pentru a ne deplasa între stații. Plus toate analizele pe care le avem de făcut la bord. Printre altele, eu singură voi avea de analizat o mie și ceva de mostre de apă pentru a le determina compoziția de oxigen. Expediția nu se poate prelungi: pe 22 mai, morți, copți, trebuie să fim în Halifax, Nova Scotia, pentru că a doua zi se schimbă echipajul și începe o nouă expediție. Garda de coastă, adică guvernul canadian, plătește sume enorme pentru fiecare minut de operare a acestui vas. Când vezi cifrele parcă-ți vine și ție să spui câteva vorbe grele în rusă. Miza este mare pentru că și respectul pentru banul public este pe măsură.

Toată dimineața și toată după-masa au fost discuții între Igor, căpitan și restul echipei de cercetare despre care este cel mai bun traseu de urmat, pentru a acoperi o zonă de studiu cât mai mare, în așa fel încât să putem reveni la unele stații, în caz că vremea nu ne permite să le analizăm când le vine rândul. Pe care stații să ne concentrăm mai întâi? Care stații au importanță mai mică? Greu de spus, pentru că se analizează peste 50 de parametri bio-geo-chimici și ce este foarte important pentru biolog, nu e la fel de important pentru chimist și viceversa.

„Să ne concetrăm pe stațiile mai adânci din centrul Mării Labradorului, în detrimentul celor de coastă?”, întreabă Igor. „Nu cred că e o idee bună”, îi răspund, alarmată și și ușor enervată, știind că de-a lungul coastei canadiene sunt transportate apele mele de orgine arctică, pentru colectarea și analiza cărora am traversat un ocean. Din fericire, s-a renunțat rapid la planul acesta. Chiar și așa, unul, doi sau poate chiar trei cercetători de pe vas vor rămâne dezamăgiți, dacă vremea nu se dă curând de partea noastră. Marea nu te lasă mereu să împaci și capra, și varza!

entry-4c

23:00pm, undeva în ceață

M-am luat cu lucruri serioase și am uitat să vorbesc despre părțile frumoase ale gheții de pe mare. O fi fost azi o zi nefastă pentru știință, dar am avut parte de un spectacol vizual aparte, spre încântarea tuturor de la bord. Foci!!! Foci!! Multe foci!

În Scoția, la o aruncătură de ancoră de unde locuiesc, se află o insulă, Isle of May, ale cărei maluri sunt îmbrăcate de foci leneșe și grase, pe care le admir ori de câte ori am ocazia. Cu toate acestea, nimic nu se compară cu măreția unei foci care stă pe gheață. Un grup relativ mic, de vreo 20 de exemplare, își anunță prezența pe banchiză din depărtare, cu un miros puternic de pește. Imaginați-vă cum ar fi ca noi să mirosim atât de intens a sarmale, a plachie de crap ori a smântână cu mamaligă! E clar, mi-e o foame de lup! :)

Untitled

Le vezi apoi pe gheață și înțelegi brusc de ce e construită foca așa cum este. Focile levitează pe gheață! Își deplasează corpul greu cu atâta ușurință încât transmit o construcție atletică. Tu scoți aburi pe gură și faci condens la nas, sărind de pe un picior pe altul de frig, iar ele te privesc cu superioritate. Nonșalanța cu care se rostogolesc pe gheață îți îngheață sângele în vene și mai tare. Hornul vasului care sună din două în două minute, pentru că acesta este regulamentul în condiții de ceață groasă, nu le reci... Se simt atât de bine pe gheață încât ar putea dezarma până și cel mai flămând urs polar.

Pe coasta Newfoundland și în Marea Labradorului sunt în jur de 13 millioane de foci. Siguranța pe care o afișează despre cine sunt și care le este locul te face să vrei să întâlnești fiecare din cele 13 milioane de exemplare ale acestei grațioase specii.

Am navigat toată ziua într-o zonă înconjurată de icebergi. Ni-i indicau radarul. Din cauza ceții sufocante, însă, n-am văzut nici unul din acești icebergi magnifici. Focile m-au învățat astăzi să îmi accept soarta fără lamentări inutile. Poate mâine, totuși, am să zăresc și icebergi, că mi-e tare dor!

entry-5b-3

Situația internetului este jalnică (ce dor mi-e de fluxul de acasă!). Vasul tocmai ce a ieșit din reparații și i-au schimbat întreaga infrastructură de comunicații cu scopul de a o face mai bună. Rezultatul, un eșec total: în ultimele patru zile, cel mai departe am ajuns la a deschide mailul după 12 ore de încercări, pentru ca apoi să se blocheze pagina. Trimit acest text de pe adresa ofițerului de logistică, care are un cont mai special. Nu știu când voi mai putea trimite un nou mail. De scris, am să încerc, însă, să scriu zi de zi.

30.04.2018
22:30, undeva în Nord-Vestul Atlanticului subpolar

Cum colectăm mostre de apă și alte măsurători? Am vorbit de mooring-uri, pe care le lansăm la apă și le lăsăm să-și facă treaba timp de un an de zile. Dar mooring-urile oferă îndeosebi informații fizice despre masele de apă (temperatură, salinitate, densitate, curenți). Pentru partea chimică, adică tarlaua mea, folosim un dispozitiv numit CTD-Rosette. Cântărește vreo cinci tone (la care se adaugă alte cinci tone ale firului metalic care îl susține și îl mișcă în apă, pe verticală) și abia de costă un million de lire. Este compus dintr-un CTD (Conductivity-Temperature-Depth) în centru, care va măsura aceeași parametri ca într-un mooring, iar CTD-ul este înconjurat de un cadru metalic imens, de formă cilindrică, care susține 24 de ‘sticle’ de 20 de litri fiecare (vezi poza de deschidere). Aceste sticle au capace la ambele capete și se scufundă în apă cu ambele capace deschise, pentru a nu face implozie de la presiunea apei. Întreg dispozitivul este lansat la apă cu o macara (vezi poza de mai jos) și coborât până la doi metri deasupra fundului mării.

entry-5a-1

Pe calculatoarele de la bord vedem, în timp real, profilele de temperatură și de salinitate înregistrate de CTD. Pe baza acestora decidem de la ce adâncimi să luăm mostre de apă pentru analizele biochimice. Apoi, când CTD-Rosette urcă spre suprafață, apăsam pe un buton magic și capturăm apa de la adâncimea dorită, prin închiderea automată a celor două capace ale fiecărei sticle. Prima sticlă va captura apa de la adâncimea cea mai mare pe care ne-o dorim, iar ultima, de la adâncimea cea mai mică.

Când dispozitivul ajunge la bord, începe frenezia. Primele se colectează mostrele pentru analiza gazelor dizolvate (poza de mai jos). Mai întâi, cele extrem de insolubile, precum freonii și SF6 (hexafluorid de sulf, echivalentul gazos al teflonului), iar apoi oxigenul, după care se iau mostre pentru nutrienți (nitrați, fosfați, silicați), alcalinitate, carbon anorganic dizolvat, izotopi stabili și radioizotopi, materie organică dizolvată ș.a. Tot scandalul durează vreo două ore. Te lovești cot în cot cu cel de lângă tine, apa sare peste tot și îți julești pielea mâinilor, crăpată deja de frig, încercând să deschizi robinetul unei sticle sau să-i atașezi nu știu ce filtru. În final, însă, colectezi între 480 și 960 de sticle de toate formele, mărimile și culorile. Unele mostre se îngheață pentru analize ulterioare, altele se acidifică, altele se lasă la încălzit câteva ore și apoi se măsoara la bord, altele se filtrează, altele se ventilează. De toate pentru toți!

entry-5c-2

01.05.2018
08:25, undeva mai la est față de ieri

Uentry-6png-4

Am terminat prima tură de titrări de oxigen pe ziua de azi. A fost o stație scurtă, de doar 300 de metri adâncime, așa că nu am colectat decât 15 mostre de apă. Mi-a luat doar două ore și jumătate să le analizez, așa că până la următoarea stație mai am o jumătate de oră. O să avem și stații de 5000 de metri adâncime. Mă întreb: acolo câte mostre vom colecta și câte ore îmi va lua să le analizez? Câte minute îmi vor mai rămâne între stații? Numărul va da cu minus, oricum.

Igor mi-a zis la începutul expediției: „Tosha (așa a hotărât el să mă alinte, că merge bine cu cele două codițe împletite pe care le etalez zi de zi, plus că așa li se spune Antoniilor în mama Rusia), tu te ocupi de oxigen, ai tot controlul!”

M-am bucurat tare mult! Colectarea și analiza oxigenului din ocean sunt procese delicate, care necesită tehnică și experiență. M-am bucurat tare, pentru că oxigenul este un indicator esențial al vârstei maselor de apă (cele tinere au fost în contact recent cu atmosfera și vor avea concentrații ridicate de oxigen dizolvat), al intensității proceselor de convecție și al eficienței cu care materia organică este remineralizată la adâncime (pentru că procesele de descompunere necesită oxigen).

Dar mai apoi, când am realizat ce elefant mi-a pus în brațe, m-am cutremurat: am peste o mie de analize de făcut. Același lucru reluat de o mie de ori. De o mie de ori! Când mai văd eu balenele, și icebergii, și focile, și apusurile cu iz apocaliptic? Mulți nu o să recunoască acest lucru, dar știinta este câteodată, cu toată spledoarea ei, la fel de palpitantă ca atunci când privești cum se usucă vopseaua pe pereți... Dar nu-i bai! Am 64 de melodii în playlist, o carte audio de vreo 22 de ore și un coleg de laborator, Steve, care fost de mai multe ori pe mare decât pe uscat, așa că, practic, e un podcast nesfârșit. Cu puțin noroc, o să termin analizele înaintea poveștilor lui.

19:30, ne-am mutat înapoi, mai înspre vest

În fiecare seară, invariabil, la ora 18:50 răsună același mesaj glorios: „S-a deschis cantina (canteen)!” Cantina este prăvălia de pe mare, un memento al vieții de pe uscat ascuns într un coridor strâmt al punții inferioare. Poate că el, săracul coridor, n-o fi strâmt, dar cu siguranță așa pare când e luat cu asalt de cei 30 de membri ai echipajului și cei 21 de membri ai echipei de cercetare, aliniați într-o coloană generoasă ce aduce aminte de vremurile de demult apuse.

În contrast cu celelalte expediții la care am participat până acum, organizate de instituții din Regatul Unit și Norvegia, canadienii nu se încurcă, dau liber la băutură. Nu numai că ai voie să bei cât te ține ficatul (atâta timp cât te opresti cu opt ore înaintea începerii următoarei ture de lucru), dar alcoolul se vinde la cantină, duty free! Nu au tărie, în schimb au bere și vin în cantități suficiente cât să ajungă nunților de trei zile și trei nopți din basmele lui Ispirescu. Așa că seara, frenezia din laborator se mută pe coridor. Unii cumpără cîte trei, patru sticle de vin deodată, pentru că, se pare, vinul este licoarea care dispare prima din stoc și oamenii responsabili își fac din timp provizii. Alții rămân loiali berii și o consumă cu măsura recomandată de ofițerul care se ocupă de catină: vreo șase doze pe seară

Eu am avut ghinionul să fiu un copil cuminte la părinți, m-am apucat prea târziu în viață de băut și nu pot trece peste șocul gustativ (în ciuda eforturilor sisifice ale tuturor prietenilor mei scoțieni). Dar cum pe mare se găsesc mereu de toate pentru toți, cantina pentru mine este mall-ul ideal: șepci, tricouri, insigne, căni, toate inscripționate cu sigla vaporului și „atenționarea”: CCGS Hudson Ocean Research. Unii n-au nevoie de alcool ca să devină euforici (vezi poza de deschidere :)).

02.05.2018
16:40, 54°N

IMG-20180510-WA0001-1

Sunt multe surse de adrenalină pe mare, dar nici una nu se compară cu drumurile la privată. CCGS Hudson este un vas matur, de 56 de primăveri. La fel de matur este și sistemul său de canalizare. De fiecare dată când apeși butonul mare și gri pe care scrie Flush, țevile încep să se cutremure (și pereții de-odată cu ele), iar un sunet ca de elicopter la aterizare te atenționează că acum e momentul să fugi cât încă poți să te mai salvezi.

Primul anunț făcut de căpitan, odată instalați la bordul vasului, a vizat câteva aspecte majore: ce-i „priește” și ceea ce e absolut exclus și sub nicio formă nu-i „priește” temperamentalului sistem de canalizare. Ultima dată când un rebel nu s-a lăsat înduplecat de tonul grav și ochii imploratori ai căpitanului și a lansat un șervețel pe țeavă, întreg vaporul s-a inundat de noroc și a stat la mal circa șase săptămâni, până s-a decongestionat situația.

Cum nimeni nu vrea să rămână în istoria Canadei, și probabil și a internetului, pentru merite deosebite în situații ad literam de rahat, fiecare zi în care n-ai primit numele de cod Shitstorm este o binecuvântare. Practic, de fiecare dată când interacționezi cu bazinul WC-ului îți pui întreaga reputație în joc. Dacă asta nu-i ruleta rusească, nu știu cum altfel s-o numesc.

22:55, 55°N

Mi-a luat două minute să mă urc în pat. Iar am patul de sus și iar îmi lipsește scara cu care să ajung la el. În mod normal, n-am probleme să mă cațăr la asemenea altitudini, dar pentru asta, camera n-ar trebui să se miște de-a stânga si de-a dreapta, în față și în spate, în unghiuri de 40°.

E interesant cum după un timp, creierul nu mai procesează această variație în plan produsă de mare, dar mușchii o înregistrează și o resimt din plin. Fiecare mișcare pe vas, mai ales în condiții meteorologice nefaste, îți activează mușchi pe care nici nu știai că-i ai. Unde mai pui că echipamentul de protectie pe care trebuie să-l purtam când lucram cântaărește cam cât un sfert de Antonie (când ai febră musculară cronica ajungi să vorbești despre tine la persoana a treia).

Cizme dublate cu oțel ca să nu ne cadă nimic pe picioare, pantaloni și jachetă din trei straturi impermeabile (și mâneci kilometrice!), cască de protecție pe cap, vestă de salvare, pipetele și reactanții pe care le cari în buzunar pentru că natura nu te-a înzestrat și cu o a treia mână. Toate se adună suficient încât la fiecare pas să ai senzațiaunei victorii și că și-ai depășit limitel fizice umane. Și, bineînțeles, laboratorul, camera de colectare a mostrelor și camera de monitorizare a echipamentelor din apă sunt pe trei punți diferite, ca să poți face pe Hopa Mitica din sfert în sfert de ceas.

Îmi este frică că o sa fac mușchi, dar îmi amintesc imediat că avem la bord, pe lângă bucătari excelenți, și un cofetar pe măsură, un veteran care trudește zi de zi ca să-mi calmeze aceasta anxietate. Mușchii nu se văd când sunt înveliți în strat protector.

03.05.2018
21:49, Marea Labradorului

IMG-20180510-WA0005-1

Sunt frântă! Tura de 12 ore s-a tranformat în tură de 14 ore. Am ajuns la încă o stație importantă pentru proiectul meu de doctorat. Nimeni din restul echipei nu știe și nici nu are timp să învețe cum să colecteze mostrele pentru analizele mele de izotopi stabili ai azotului, oxigenului și siliciului. Așa că daca am ghinionul (cum se întâmplă de obicei) ca stațiile mele să pice pe tura opusă, trebuie să bag ore suplimentare

Am petrecut ultimele două ore cu mâinile sub apă de 1,5°C. De fapt, pe toată tura de azi, șase din cele 14 ore le am petrecut colectând mostre de apă. Singurul motiv pentru care m-am apucat de scris la jurnal în seara asta este că trebuie cumva să îmi încălzesc buricele degetelor. Am avut două rânduri de mănuși de cauciuc pe mâini, dar la cinci minute după ce m-am apucat de colectat mostrele, n-au mai făcut nici-o diferență. Am și mănuși de neoprene, care izolează mai bine pielea de frig, dar acelea sunt prea groase, îmi pierd din dexteritate purtându-le.

Ieri apa prelevată avea 4°C, azi 1,5°C iar în curând va avea -1,5°C. Când vorbești de temperaturi așa joase este incredibil ce diferență face un grad.

Azi au fost valuri mari, de vreo 4-5 metri. Hudson s-a frământat continuu. Câteva „sticle” cu mostre s-au spart. „Sticlele” mele sunt din plastic, așa că n-au reușit decât să zboare prin toata încăperea, făcându-mă să mă deplasez greoi după ele.

La 6pm am început să colectez 26 de mostre de oxigen. La 7pm am terminat cu oxigeul și m-am apucat de izotopii mei. 48 de sticle. Câte două mostre per adâncime analizată. La 7:30pm am pierdut orice control asupra mâinilor. N-am mai putut închide și deschide robinetul CTD-ului, capacul fiecărei sticle îmi scăpa printre degetele pe care deja nu le mai puteam îndoi și n-am mai putut opera pipeta necesară pentru acidificarea mostrelor (am nimerit mai mult acid clorhidric pe ghete decât în sticle). Pe deasupra, CTD-Rosette-ul este pus pe un cadru metalic, așa că robinetul de unde curge apa nu îmi ajunge decât până deasupra genunchilor A trebuit să mă aplec mereu pentru a colecta mostrele corect, fără a crea bule de aer. Spatele mi-a înțepenit până în punctul în care junghiurile de durere au devenit atât de intense încât au depășit pragul suportabilității și le simțeam ca pe o atingere caldă, plăcută chiar. Mi-am amintit atunci de Jack din Titanic, care, hipotermic fiind, i-a spus lui Rose, înainte de a se stinge, că îi este cald. Sau poate n-a fost Jack și n-a fost în Titanic, dar cineva, cândva a simțit acea căldură, iar eu i-am înțeles perfect suferința.

Joe și Rob, technicienii care operează macaraua ce susține CTD-Rosette-ul, au văzut suferința de pe fețele noastre, a celor patru amărâți care am stat cu mâinile în apa de origine arctică preț de vreo două ore, motiv pentru care încercau să ne ridice moralul prin glume sau ținându-ne de vorbă. Îmi amintesc că amândoi mă tot întrebau ștrengărește, mai în glumă, dar mai ales în serios, de viața mea amoroasă. Le-am răspuns și am râs cu toții pentru o vreme, dar nu mai știu exact nici ce m-au întrebat, nici ce le am răspuns.

05.05.2018
9:30, Marea Labradorului
*

entry-9e-2

Astăzi este o zi bună! Soarele strălucește puternic. N-am nevoie de geacă pe puntea exterioară, așa că la micul dejun am renunțat la clătitele pufoase cu afine și sirop de arțar pe care le consum cu religiozitate și am petrecut, în schimb, o jumătate de oră afară, ca să îmi iau doza de vitamina D.

La 05:30, soarele era de mult răsărit și colora valurile în multe nuanțe de albastru. Sub noi, marea, relativ calmă astăzi, se întinde pe distanțe de 3 700 - 4 000 de metri până întâlnește topografia spectaculoasă a fundului mării, creată acum 180 de millioane de ani. Adâncimi mari înseamnă stații lungi, iar stațiile lungi înseamnă timp lung de așteptare până când CTD-Rosette-ul revine la bord (se mișcă, în profil vertical, cu 1m/s). Îmi rămâne timp să îmi trag sufletul..

Holly, ornitoloaga de la bord, este și instructor de yoga, așa că de dimineață a ținut o sesiune de exerciții speciale, numai pentru noi două. Când vasul staționează pentru colectarea analizelor, Holly își întrerupe observațiile, pentru că acestea nu mai sunt reprezentative. Păsările marine sunt atrase de vapoare și se strâng în jurul Hudsonului când acesta staționează. Observațiile biologice făcute în astfel de condiții ar supraestima numărul și activitățile păsărilor oferind astfel o imagine distorsionată.

Dacă sunteți precum ai mei și încă mai credeți că yoga este o formă de meditație colosalo-dorsalo-senzorialo-trancedentală hocus-pocus, îmi pare rău să vă dezamăgesc. Am tras, am împins și am întins toți mușchii gârboviți de munca ultimelor zile, până când am pierdut orice control asupra lor. Mi-a prins bine.

Deși nu o arată, Holly este trecută de prima tinerețe, are trei copii mari acasă și cu toate acestea face șpagatul precum Nadia. Eu sunt în floarea primei tinereți, n-am copii, ci doar pisici, dar mă rostogolesc grațios precum un bolovan. Împreună am făcut echipă bună, spre amuzamentul căpitanului, ofițerilor, inginerilor, cadeților și al colegilor de breaslă, care din când în când și, de fapt, din ce în ce mai des, băgau capul pe ușa lounge-ului unde noi exersam. Ne-au oferit complimente, sugestii, critici, întrebări, priviri lungi, glume, de toate, numai liniște și pace nu. Nu s-a pus problema de vreo mediație, dar nici nu i-am dus lipsa. Am meditat destul la micul dejun, pe punte. Marea îți oferă toată limpezirea de care ai nevoie.

13:00

Rectificare! Astăzi este o zi super! Pe tot parcursul expediției trebuia să avem acces minim la email. De obicei există un cont comun al vasului, de pe care poți trimite și primi emailuri (e drept, fără atașamente!) prin satelit. Dar cum CCGS Hudson a fost în renovări până acum două luni, i-au schimbat întreaga infrastructură de comunicații cu scopul de a aduce muntele la Mohamed și, astfel, wifi-ul pe mare. Vă las pe voi să vă imaginați cât de dezastruos este rezultatul, dar începe de la „foarte” în sus. Fiecare cuvințel pe care îl citiți acum a fost trimis grație căpitanului care a prins drag de codițele mele și mă lasă să folosesc un email special, destinat urgențelor. Dacă mă bazam pe rețeaua wifi, aș fi trimis tot ce scriu aici prin porumbei... sau mai bine zis prin pescăruși.

Cum nu toată lumea are codițe împletite și acces la adrese de email secrete, căpitanul a hotărât să dea întreg echipajului ocazia să comunice cu uscatul în alt mod: 45 de minute de acces lunar la telefonul prin satelit pentru fiecare persoană. În mod normal, telefonul prin satelit este folosit, tot așa, doar în cazuri excepționale, datorită costurilor ridicate (cinci dolari/minut). Singura dată în această expediție când s-a folosit telefonul a fost când soția lui Joe, unul dintre tehnicienii (deck hands) de la bord, a sunat să-l anunțe ca i s-a născut o nepoțică. Joe și-a petrecut ultimii 35 de ani trudind pe puntea Hudsonului și a primit câte un astfel de telefon de fiecare dată când i s-au nascut cei șase copii și cei doi nepoței mai în vârstă decât cel născut acum. Nu a avut norocul să fie pe uscat la nașterea niciunuia dintre ei, dar este împăcat cu lucrul acesta. Viața de marinar îți dă pe cât îți ia.

Cum spuneam, 45 de minute! Când auzi o asemenea veste te simți mai bogat decât cel mai milonar dintre milionari. Am început repede să fac calcule, cum să îmi împart minutele astfel încât să mă țină până pe 22 Mai. Cel mai frumos, în astfel de momente, este că realizezi cine sunt persoanele cu adevărat importante din viața ta. Toată introspecția făcută este însă anulată de un instinct primar. Desigur, mulți îmi sunt dragi și aș vrea să-i sun din mijlocul oceanului, dar care numere de telefon ajung să le formez? Am făcut două apeluri. Primul apel a fost acasă, pentru a-i povesti lui tata câte foci am văzut și cât mai am până mă lasă căpitanul să conduc vasul (puțin!), dar mai ales ca să o liniștesc pe săraca mea mamă, care, de câte ori sunt pe mare, parcă s-ar uita la știrile de la ora 5. Al doilea apel a fost către singura persoană care se bucură și se îngrijorează precum mama, dar nu este mama.

22:30

Rectificare… astăzi este o zi memorabilă! Până acum n-am văzut nicio balenă și începuse să mă ia supărarea pe Igor, care mi-a promis o abundență de cetacee până la punctul în care începusem să mă îngrijorez că n-o să ne putem face treaba cu atâția intruși marini în calea noastră. În ultimele două zile, de fiecare dată când m-am întâlnit cu el prin vreun laborator, i-am zis: „Igor, nu știi că nu e frumos să amăgești fetele? Mi-ai promis balene!’” iar el îmi zicea: „Tosha, o să străbatem, cu totul, 2 000 de mile pe mare și dacă a mai rămas o singură balena în ocean, noi tot o s-o vedem.” Nu l-am crezut, bineînțeles, am pus vorbele pe seama optimismului său revigorant care-i alimentează o pasiune pentru munca sa cum rar mai întâlnești.

Dar ce să vezi, pe la ora 7 seara, când m-am pus să joc cărți cu câțiva colegi de echipaj, răsună un anunț spectaculos în difuzoare: „Orci la prova, orci la prova!” Am aruncat cărțile de joc cât colo și am fugit cât m-au ținut picioarele, fără geacă, fără cizmele de oțel, fără casca de protecție. Când am ajuns la prova, am văzut ceea ce mereu mi-am dorit să văd: balene! Am mai admirat balene până acum, dar doar Pilot Whales cu care am o relație de love-hate, pentru că, deși sunt parte din familia balenelor, nu arată decât ca niște delfini supraponderali.

Nu erau orci la prova, ci balene Bottle Nose, moment și mai spectaculos, pentru că acestea sunt, de obicei, o specie timidă, care iese rar la suprafață. Două balene de câte zece metri fiecare, înnotând jucăuș pe lângă Hudson. Erau atât de aproape încât ne stropeau cu blow-ul lor (nu știu care este termenul în română pentru apa scoasă de balene prin partea de sus a capului). Mie mi s-au părut mai mari de zece metri, dar Holly, care este specializată și în mamifere marine, m-a asigurat ca nu sunt.

Aș vrea să pot descrie ce a fost în sufletul meu când am văzut aceste creaturi majestuoase cum își roteau corpul în apă și își aruncau coada în aer și se cufundau în adâncul înghețat doar pentru a reveni cu avânt la suprafață, dar nu pot să descriu. Vorbele nu le fac dreptate, pozele nu le fac dreptate. Unele momente sunt atât de frumoase încât doar tăcerea le face dreptate.

entry-9c

entry-9d-1

entry-9a-1

Turneul de Crib
07.05.2018

enry-10a-2

Seară de seară, dupa cină, ne strângem, toți cei de pe tura de zi, în sala de mese a echipajului (crew’s mess). Hudson fiind construit la începutul anilor ‘60 a rămas pe rit vechi în ceea ce privește accesul egal al personalului de la bord pe diferitele punți și încăperi ale vaporului. Echipajul de știință, împreună cu căpitanul și ofițerii, luăm masa pe puntea superioară, într o încăpere spațioasă, luminoasă, cu vedere la mare. Restul echipajului este limitat la o sală de mese micuță, înghesuită și întunecoasă de pe puntea inferioară. Îmi frânge inima că nu iau masa cu Rob, Joe, Bekky, Gary și restul oamenilor minunați cu care muncesc cot la cot pentru restul zilei, dar bănuiesc că reguli precum aceasta fac parte din șarmul vapoarelor rafinate de timp.

Deși echipajul de știință are la dispoziție, pentru relaxare, un lounge cu canapele din piele, sistem home cinema, și fotolii ajustabile, toată suflarea se adună, negreșit, în micuța cămăruță a marinarilor, care este mai primitoare decât orice altă încăpere. Aici, de obicei, se joacă poker, Texas Hold ‘em, în principal. Cu cât ești mai nepriceput, cu atât ești primit mai călduros la masa de joc, pentru că cineva trebuie să plătească și banii de bere. Dar de data aceasta, băieții au dat pokerul, la schimb, pe un turneu de crib. Ei zic că motivul e că sunt 60 de persoane la bord, din care doar nouă suntem femei.

N-am mai jucat crib niciodată până acum. Este un joc de cărți pe echipe de câte doi, unde trebuie să obții, bineînțeles, înaintea adversarilor, un scor de 15 sau de 31 pentru a acumula puncte. Pentru dubluri se dau încă două puncte, iar pentru trei cărți jucate în ordine crescătoare, primești alte trei puncte (vezi poza de mai jos). Scorul se ține într-un tabel special, iar prima echipă care ajunge în vârful tabelului câștigă. Este un joc bun când înveți matematică și un joc grozav când vrei să-ți revii după ziua istovitoare pe care tocmai ai avut-o.

entry-10b

Participarea la turneu costă cinci dolari de persoană. Banii se adună de la toți participanții și se oferă drept premiu perechii câștigătoare. Suntem 13 perechi, așa că avem fiecare de jucat câte 12 partide. Coechipiera mea este Holly, ornitoloaga. Și ea, ca și mine, este novice într-ale cribului. Norocul începătorului ne-a ținut cât pentru două jocuri. Ajunseserăm să ne credem pricepute și chiar i-am păcălit și pe ceilalți cu tactica noastră, când, de fapt, singura noastră strategie de joc s-a dovedit a fi haosul, entropia și jocul la derută. Norocul ni s-a terminat când am jucat contra lui Tim și Matt, doi dintre biologii de la bord.

Pe la jumătatea jocului, când era clar că am brânzit-o, i-am zis lui Tim, cu scopul de a-l intimida: „Hei, Tim, cum numești o persoană care umblă cu oamenii de știință? Eu îi spun biolog.” A râs copios și, râzând așa, a mai înaintat pe tabla de joc cu vreo 15 puncte dintr-o singură mână. Degeaba am jucat noi la initimidare, am pierdut rușinos, la 21 de puncte diferență. Sau așa am crezut noi atunci, că ăsta e un scor rușinos. Seara următoare am jucat contra căpitanului și a asistentei medicale, Theresa. Am luat aparatul de fotografiat cu mine și, zâmbind superior, i-am zis căpitanului cum, o dată înfrânt, poza lui va ajunge la ziar. Nu le-a luat nici cinci minute să ne bată la o diferență istorică, de 48 de puncte. Și eu, și Holly am rămas doar cu rânjetul pe față (vezi poza de deschidere).

Care este morala poveștii? De ce e important să joci poker, crib, macao, darts sau orice alt joc la bord? Pentru că pierzi contra căpitanului și apoi te lasă să navighezi vaporul ca să îți treacă amarul. La masa de joc, el și-a jucat cartea de căpitan, eu mi-am jucat cartea de copilă întristată; el a câștigat jocul, eu o să fiu mâine la cârma vasului pentru două ore. Mă întreb, oare, care dintre noi a avut strategia mai bună și care este, de fapt, câștigătorul? :)

Loveboat
08.05.2018

entry-11a-2

Există un nume de cod bine știut pentru expedițiile pe mare mai lungi de câteva săptămâni: Loveboat. Ceva, ceva se întâmplă când pui laolaltă 50-60 de oameni într-o cutie de metal supradimensionată, în mijlocul mării, pentru un timp îndelungat. Pe mare se leagă nu numai prietenii strânse, ci și povești de dragoste, rivalități amoroase, se fac copii și se dezleagă căsnicii. Uneori, ce se întâmplă pe apă, nu rămâne tot timpul pe apă, ci te urmează și pe uscat.

Bekky, una dintre stewardesele de la bord, mi-a povestit cum și-a cunoscut soțul, Murray, pe mare, acum 35 de ani, la bordul vasului Baffin. S-au îndrăgostit la 19 ani, s-au căsătorit la 23 și au navigat mările lumii împreună, până acum doi ani, când el s-a stins din viața. Când Bekky vorbește despre Murray, vocea ei prinde tonalități angelice, iar ochii ei umeziți nu transmit suferință, ci doar iubire. Când Bekky vorbește despre Murray, stai și te gândești dacă tu ai iubit sau vei putea iubi vreodată atât de intens și de frumos. Când Bekky vorbește despre Murray, asculți și iei aminte.

Cunosc cupluri de cercetători marini care s-au cunoscut în astfel de expediții, iar apoi s-au căsătorit, au fost împreună în alte expediții, iar au acum copii frumoși, care, după toate calculele, pare să fi fost concepuți tot pe mare. Exemple mai am multe, unele emoționante, altele hilare, altele de-a dreptul tragice, dar decât să le înșir pe toate, mai bine descriu vibe-ul general de la bord.

Înainte de a intra în detalii, țin să pun accent pe admirația profundă pe care o am față de canadieni, care sunt oameni tineri, frumoși și familiști, cu cate trei, patru sau cinci copii acasă, care nu s-au lăsat cuprinși de valul actual care spune că „n-ai voie să te căsătorești până la 30 de ani” sau mai știu eu ce bazaconii neo-hipsteriste. Deși nu vreau să fiu în locul lor prea curând (sunt și eu un pui de hipster!), îi apreciez deoarece sunt sinceri față de ei înșiși, nu le este jenă să vorbească de bine soțiile lor în timpul meselor și iubesc cu un patos pe care odată îl puteai numi latin (acum, nici patosul latin nu mai e ce a fost).

Băieții însă vor fi mereu băieți, și odată cu trecerea timpului, glumele de la bord evoluează de la cele cu acordul părinților (PG13), la PG15 și, foarte repede, către PG18. Umorul de vapor este ca un meci de tenis: ca să se continue, trebuie să returnezi mingea în terenul adversarului. Altfel, ieși din joc.

Igor a comunicat tuturor urechilor de la bord cum Toshei, adică mie, îmi ies analizele de oxigen perfecte, pentru că am mâna ușoară și colectez mostrele de apă într-un mare fel, addică repede și fără a face bule de aer. Văzând mișcarea mea din încheietură, colegilor de echipaj nu le-a trebuit mai mult și au început să imaineze ce alte lucruri aș mai putea face bine din încheietură. Alteori mă întreabă de mama, cum arată și dacă semăn cu ea, dacă am ieșit cu scoțieni care poară kiltul în still „comando” sau dacă ospitalitatea românească se extinde pe toate planurile... Băieții știu că gust glumele și au învățat pe pielea lor că răspund la întrebările lor cu întrebările mele care-i pun mereu „on the hot seat” și îi fac să exclame „Oh, snap! Mi-am făcut-o cu mâna mea!”

Îmi amintesc că acum doi ani, când mă întâlneam pentru prima dată cu umorul de vapor, la bordul vasului Lance, mă îmbujoram până în vârful urechilor, iar răspunsurile mele constau într-o exclamație făcută cu falca picată în podea. Acum râd și dau replică la tot.

Astazi, „din fericire”, în timp ce colectam mostre din aceeași apă înghețată, băieții au început să dezbată teoria flatulenței și când am văzut cât de paraleli sunt cu subiectul, m-am oferit să le explic un pic chimia din spatele procesului (cum cele zgomotoase sunt inofensive pentru că sunt compuse, în special, din azot, care are molecula mare, este inert și inodor, iar cele silențioase sunt pline de „riscuri”, pentru că sunt compuse din elemente precum sulful, cu molecule mici, dar „caracter” puternic). Le-a plăcut atât de mult expozeul meu, încât au uitat de kilturi, cârcoteli și de replicile de agățat, pe care le testau pe mine ca să vadă dacă au succes și dacă merită adăugate la repertoriu.

Când nu glumim, simpatia se manifestă în multe alte forme, toate la fel de frumoase. Rob, ofițerul care operează căntina, îmi strecoară ciocolată pe sub tejghea; John, ofițerul de logistică, mi-a dat acces la dosarele de contabilitate ale vasului pentru a mă informa în scrierea acestui jurnal; Seamus, inginerul care se ocupă de motoare, mi-a ținut un tur privat în camera motoarelor (vezi poza); Jeff, secundul vasului, mă lasă mereu să stau în scaunul căpitanului când urc pe puntea de comandă; Joe îmi dă mereu sardine la conservă ca să hrănesc din când în când pescărușii ce poposesc pe vas flămânzi și bolnavi; Donny îmi povestește de cele 27 de veri pe care le-a petrecut în Oceanul Arctic, la bordul celor trei vase de cercetare pe care a lucrat, iar apoi, îmi spune cum accentul meu în engleză îi amintește de o zi de vară în California; Steve mi-a donat cele 45 de minute ale sale de acces la telefonul prin satelit, iar căpitanul îmi comunică mereu, prin stație, când vede câte o balenă sau vreun iceberg la orizont, pentru că știe cât de mult le iubesc pe amândouă.

Loveboat sau nu, sunt destule sentimente frumoase la bordul Hudson-ului cât să mai topească puțin din icebergii care ne înconjoară.

09.05.2018, Cape Desolation, Groenlanda

entry-12e-2

Suntem la 1,5 mile de coasta de sud-vest a Groenlandei. Dacă întind puțin mai tare din mâini, mai, mai că pot atinge uscatul. Și ce uscat! Ce peisaj impunător! Masive muntoase de peste 1000 de metri altitudine, modelate de ghețari, care se termină brusc și abrupt în marea care clocotește de valuri. În jurul nostru, mulți, mulți icebergi. Am numărat peste 30. Cei mai mici dintre ei sunt de 3-4 ori de mărimea Hudson-ului. Cei mai mari se extind mult înafara câmpului vizual.

Este o zi senină. Avem noroc: Igor mi-a zis că în toți cei 20 de ani de când face el an de an această expediție, doar de trei ori a putut vedea Groenlanda așa cum ni s-a arătat nouă astăzi. Mi-a zis: „Tosha, ne aduci noroc de vreme bună.” I-am zis: „Asta înseamnă că trebuie să mă ții aproape, Igor!”

Căpitanul l-a lăsat pe secund la cârmă, și-a luat Nikon-ul la gât și mi s-a alăturat pe puntea exterioară, în partea dinspre prova. Împărțim amândoi acceași pasiune pentru fotografie, așa că atunci când nu vorbim trash talk despre cum Canon-ul meu este mai bun decât Nikon-ul lui, sau, cum îi place lui să se mintă, Nikon-ul lui este mai performant decât Canon-ul meu, ne sfătuim cum să alegem cele mai bune setări pentru condițiile de lumină. N-am reușit decât câteva minute să rezistăm afară. Vântul de 45 de noduri tăia prin noi și ne arunca agresiv spray-ul valurilor în ochi. Puțină (sau puțin mai multă) apă sărată a ajuns pe aparatul căpitanului și, panicat, a spus că ar trebui să ne retragem la adăpost, pe puntea de comandă, pentru restul pozelor. I-am zis că aparatul meu e water resistant (forța Canon!), dar n-am așteptat să-i văd reacția, ci l-am urmat bucuroasă înăuntru, unde vântul nu-mi poate dezlipi cu puterea sa retina de pe ochi.

entry-12a

Puțin dupa aceea, secundul a anunțat prin stație că am ajuns la următoarea stație de analiză. În zona de coastă, adâncimile apei sunt mici, de până la 135 de metri. Asta mă enervează la culme, pentru că niciodată nu mă pot bucura pe deplin de peisajul țărmurilor înghețate, căci stațiile de analiză curg una dupa alta. Și cu cât suntem mai lângă țărm, cu atât Igor pune stațiile mai apropiate între ele. Am făcut cinci stații în două ore. Cred că Igor a sughițat mult azi, pentru că băieții l-au pomenit mult și „numai de bine”. Doar Steve, colegul meu de laborator, veteranul mărilor, și-a păstrat calmul, schițând foarte puțină dezamăgire că pierde peisajul. Dar ce-i poți cere unui om care, în cele mai monotone zile ale sale, a dat nas în nas cu urși polari în timp ce traversa Canada arctică cu canoia.

entry--12b

La cea de a cincea stație, am trecut lejer pe lângă un iceberg de mărimea Arenei Naționale, din care tocmai se desprinsese o bucată mare de gheață producând un splash monstruos. Valurile generate au fost atât de puternice încât aproape că au răsturnat întreg icebergul cu fundul în sus. Nu am văzut niciodată atâta forță a naturii concentrată într-un singur loc. Mi s-a uscat gura de emoție. Am aruncat cât colo furtunul cu care colectam apa, mi-am sters repede mâinile ude pe pantaloni, am pus aparatul la gât și dusă am fost. N-am avut timp să prind în poză cum icebergul s-a rotit în apă. Așa este mereu în viață, momentele cele mai frumoase nu sunt surprinse de cameră. Dar acum am ceva ce doar eu și marea vom putea împărți pentru restul vieții noastre.

entry-12c

entry-12d

10.05.2018

_86745591_1024-s0000160-2

Zile în șir am fost înconjurați numai de apă, întinderea ei nemărginită lăsând un sentiment straniu de claustrofobie. Țărmul Groenlandei ne-a ținut companie pentru două zile, dar acum am pornit iarăși spre vest, lăsând în urma noastră uscatul, un punct minuscul la pupă. Am stat și m-am gândit mult zielele astea la navigatorii care au schimbat istoria omenirii și la cât de neînfricați și vizionari au fost. Cum, însetați de cunoaștere, au înfruntat mările învolburate, în vase de lemn, fără radar sau GPS, doar cu busola, sextantul și luneta. Nu mă refer aici la cei precum Christofor Columb, care și-a trăit toată viața cu convingerea că a descoperit o nouă rută navigabilă către India, când, de fapt, descoperise America, ci la navigatori precum Americo Vespucci, care a avut curajul să recunoască și să accepte posibilitatea unor tărâmuri noi.

În laborator am vorbit mult cu Steve despre cursa către Polul Sud, despre rivalitatea dintre Amundsen și Scott, despre cum Amundsen a ajuns primul la Polul Sud, dar doar pentru că acesta i-a fost singurul scop, pe când voiajul lui Scott va rămâne mereu în istorie pentru valoarea sa științifică incomensurabilă, datorită diferitelor analize și măsurători care au avut loc pe vasul Discovery, la comanda căruia Scott era. Dar am discutat mai ales despre Ernest Shackleton, navigatorul preferat al amâdurora. Cum acesta a vrut să facă istorie fiind primul, împreună cu echipajul său, care va traversa Antarctica. Cum vasul său, Endurance, a rămas prins în gheață și, la scurt timp, s-a scufundat, curmându-i planurile ambițioase. Cum în ciuda tuturor intemperiilor Shackelton și-a menținut echipajul în viață pentru luni de zile, în Antarctica, la temperaturi de -50 de grade, fără bocanci cu tălpi Isogrip și costume de supraviețuire care izolează perfect corpul de apă și frig. Cum a pornit înspre insula Georgia de Sud, unde exista un whaling station (port unde se strângeau vasele care vânau balene), pe o barcă de salvare din lemn, luptând cu valuri de zeci de metri pentru a-și salva echipajul. Cum barca a ajuns în sudul insulei, dar stația era în nord, așa că Shackleton a trebuit să traverseze un lanț muntos acoperit de ghețari, în aceleași condiții vitrege, pentru a ajunge în port. Cum cei mai mari exploratori nu oferă omenirii doar o lecție de geografie, ci și una a valorilor și limitelor umane.

Emily Dickinson are o poezie al cărei început, tradus în română, sună cam așa: Dacă curajul te refuză,/ Înalță-te deasupra curajului tău. (If your nerve, deny you,/ Go above your nerve). Nu sunt genul care să țină minte versuri din poezii, dar pe acestea două le-am reținut pentru că îmi amintesc mereu de Shackelton și, păstrându-le în memorie, este felul meu de a-l onora.

Am verificat baza de date din calculator în care țin evidența masurătorilor de oxigen și am constatat stupefiată că am făcut deja 1278 de analize. O mie două sute șapte zeci și opt! Sunt la mijlocul expediției și am făcut deja cele peste o mie de analize care mă speriau la început. Probabil că o să mai am de făcut încă pe atât, dar nu disper. Zilele zboară când povestesc cu Steve și cu ucenicul lui, Shawn. Cartea audio nici n-am început-o, iar din playlist n-am ascultat nici măcar un sfert. Nu este timp, când sunt atâtea povești frumoase de povestit.

11.05.2018
CTD Art

entry14d-2

Unul din obiceiurile expedițiilor pe mare, care a rezistat testului timpului, este încondeierea de pahare de polistiren. Folosind markere permanente, exteriorul lor este îmbrăcat în desene cu specific marin, de la schițe ale vaporului, la balene, ancore, cârme, valuri, pești, sirene și tot ce te mai ține talentul să creezi. Interiorul paharului este rezervat mesajelor personalizate de genul: „Dragă Marius, ești cel mai tare editor! Am fost până pe fundul oceanului pentru tine.”

Odată desenate, paharele se atașează de dispozitivul CTD-Rossette, care mai apoi ajunge pe fundul mării. La adâncimi de peste 2500m, presiunea apei este atât de mare încât comprimă polistirenul, care este, de fapt, un fel de plastic expandat, și micșorează paharul de până la 5-6 ori față de mărimea sa inițială.

entry14e

Cadeții tineri, doctoranzii, căpitanul, cercetătorul principal, toată suflarea de pe vas își rezervă timp pentru Arta CTD, așa cum o numim noi. Înainte de a pleca din port, Igor a cumpărat special vreo 500 de pahare din polistiren, destinate strict scopurilor artistice. Ferească sfântul ca un necunoscător să folosească vreun pahar din cele 500 pentru altceva decât manufacturarea la scară industrială a celor mai aparte suveniruri.

entry14c

Din aceste pahare nu se bea! După alcoolul duty free vândut la cantină, aceste minunate creații ale epocii moderne sunt următoarele la rând care dispar precum tigăile la promoție.

De obicei puneam paharele în șosete lungi pe care le legam de cadrul metalic al CTD-ului. Acum două săptămâni, însă, pentru că se strânseseră multe șosete, tehnicienii au zis că mai bine le strângem pe toate într-un sac de cartofi sau de ceapă, și îl atașăm pe acesta CTD-ului. Așa că am fugit iute la bucătărie în căutarea unui astfel de sac, iar Paul, unul dintre bucătari, văzându-mi expresia feței și-a dat imediat seama ce caut și mi-a înmânat, înainte de a-i fi cerut eu, un sac de ceapă. Gol, bineînțeles.

L-am verificat pe toate părțile, ca să mă asigur că nu este rupt sau găurit, și l-am umplut cu pahare, pe care n-am mai avut timp să le scot din șosete. Opt din cele cincisprezece pahare erau ale mele, fiecare dintre ele împachetat frumos, într-o șosetă termoizolantă, cumpărată la suprapreț, cu câteva zile înainte de a pleca în expediție, dintr-un magazin montan situat în partea opusă a Edinburgului față de unde locuiesc. Am legat bine sacul de cadrul CTD-ului și l-am privit cu inima strânsă cum se afundă în abis.

entry14-a

Ferice de cei care ascultă de intuiția feminină și rușine celor care o posedă, dar nu o bagă în seamă. Nu degeaba am avut inima strânsă, pentru că la revenirea la bord, CTD-ul avea cincisprezece pahare în minus. Și cincisprezece șosete în minus! A cedat sacul! Șosetele mele! Mi-am împachetat șase perechi pentru expediția asta. Așa fac de fiecare dată, pentru că avem mașini de spălat la bord, iar restul echipamentului îmi ocupă atât de mult spațiu în rucsac încât nu-mi permit luxul de a lua cu mine mai mult decât strictul necesar. Am rămas cu doua perechi de șosete! De mai bine de două săptămâni jonglez două perechi mari și late. Și paharele… Cine mai are răbdare să o ia de la capăt și să deseneze frunzele de arțar și balena albastră, și homarul, și să scrie citeț, cu litere de tipar: „ODĂ DOMNULUI PRIMAR” de încă opt ori?

Dar în seara aceea, în timp ce mașina de spălat îmi pregătea șosetele pentru ziua următoare iar eu o așteptam desculță să-și termine programul și înduram glumele lui Igor și ale căpitanului despre cum o să mă raporteze la Protecția Mediului pentru poluare marină, Bekky mi-a dăruit cel mai frumos pahar, îmbrăcat migălos în flori colorate, și urări pentru „cea mai drăguță fată.” Pe deasupra, Erika, una dintre bioloagele marine de la bord, care s-a pensionat acum câțiva ani, dar nu poate sta departe de munca sa și de experimentele de pe mare, mi-a dăruit o pereche nou nouță de șosete, iar Joe mi-a arătat prima poză cu nepoțica sa nou născută și mi-a spus ca s-ar bucura tare dacă l-aș ajuta să deseneze un pahar și pentru ea. Mi-au vindecat amarul. De atunci cred că am mai desenat vreo 25 de pahare, sacul de ceapă l-am înlocuit cu o față de pernă trainică și n-am mai pierdut nicio șosetă (nu că aș avea de unde).

entry14b

entry14f-1

12.05.2018
8pm, aproape de țărmul Labradorului

deschidere-Labrador-2

Am terminat secțiunea principală din Marea Labradorului și Oceanul Arctic. Au rămas doar câteva stații în zona de coastă canadiană de care nu ne-am putut apropia din cauza banchizei de gheață, dar, în rest, ne-am atins toate obiectivele. Eu am colectat mostre de apă care surprind transferul de nutrienți între oceanele Atlantic și Arctic, pe care îl cuantific mai apoi prin analizele de laborator. Igor și echipa sa au monitorizat formarea apelor Atlantice de adâncime (North Atlantic Deep Water), care vor migra apoi către sud, și vor ventila fundul oceanelor la scară planetară.

Acum pornim spre sud, către o secțiune secundară, situată mai in jos de Nova Scotia, între 30°N și 35°N, în zona de influență a curentului de golf. Părăsim, așadar, apele arctice, de -1.5°C, pentru cele tropicale, de 20°C, transportate de curentul de golf tocmai din zona Caraibelor. Aceste ape calde și sarate, împinse de curenții marini spre nord, odată ajunse în zona Labradorului se răcesc și devin foarte dense, scufundându-se și devenind sursa apelor atlantice de mare adâncime, pentru studiul cărora Igor își dedică întreaga carieră.

Pentru mine, navigatul pe mare înseamnă navigat în ape arctice, așa că va fi tare straniu, odată ajunsi la Sud, să stau în tricou pe punte și să lucrez cu ape care nu mă aduc în pragul hipotermiei. Mă simt de parcă sunt pe cale să devin infidelă iubirii vieții mele. Îmi răsună în gând glasul pinguinului meu preferat, Apolodor, al lui Gellu Naum, însuflețit prin vocea mamei mele, care cu jar exclama: „Mi-e dor, mi-e dor, de fratii mei din Labrador!”, dar asemeni lui Apolodor, care a realizat că frații lui ocupau, de fapt, banchizele din Antarctica, și noi, odată ajunși în Oceanul Arctic, am schimbat traseul repede către sud. Totuși, nu foate către sud, căci nu vrem să dăm nas în nas u „tâlharul din Connecticut.”

Avem trei zile de navigat până ajungem la această secțiune. Trei zile în care vom străbate peste 700 de mile și 20 de grade de latitudine. Vom traversa strâmtoarea Belle Isle, care desparte provinciile canadiene Labrador (foto deschidere: coasta înzăpezită a Labradorului, văzută din strâmtoarea Belle Isle) și Newfoundland (fotografia de mai jos: Iceberg gigant în strâmtoarea Belle Isle, cu coasta Newfoundland pe fundal), și vom tăia, pe diagonala, Golful St. Lawrence. Trei zile în care procesăm date, facem grafice preliminarii, dar, mai ales, avem ocazia să ne tragem sufletul.

foto-2

13.05.2018
22:00, Strâmtoarea Belle Isle

Suntem în strâmtoarea Belle Isle! Am prins vreme bună, fără ceață, așa că am putut admira îndelung țărmul înzăpezit al Labradorului. Am petrecut o bună parte din zi pe puntea de comandă, împreuna cu Holly. Ea a ținut evidența rațelor Harlequin, pufinilor și fulmarilor (cred că în română denumirea e „furtunarul ghețurilor”), care ne-au intersectat calea. Eu am numărat balenele, care, însumate, mi-au dat un total de 0! Zona aceasta este un hot spot pentru cetacee, care vara se strâng cu sutele în apele calde, cu adâncimi mici, ale Golfului St. Lawrence pentru a se hrăni și a-și îngriji puii. Dar cuvântul cheie este VARA! Am luat un pumn de prăjituri de casă și le-am mâncat cu determinare, ca să nu sufăr pe burta goală.

Navigând pe lângă țărm, am avut semnal la telefon toată ziua! Numai bine, pentru că azi a fost ziua mamelor în Canada! Am fost plăcut surprinsă să văd oameni de 40, 50 de ani sunându-și mamele ca să le transmită urări și desenând pahare de polistiren, special pentru această ocazie. Una dintre fiicele lui Holly i-a trimis un mesaj plin de dragoste și recunoștință tocmai din Columbia, unde este acum, în vacanță. Holly a radiat toată ziua și a arătat mesajul oricui i-a ielit în cale. M-a făcut să mă întreb dacă eu i-am urat vreodată așa frumos mamei mele...

Seara ne-am strâns cu toții în hangarul unde cândva, de mult, era un elicopter folosit pentru sea-ice surveys în Oceanul Arctic. Acum, în locul elicopterului stă un grătar pe care am încins fripturi, cârnați și burgeri. Igor a pus Led Zeppelin la boxe, cantina a donat cantități generoase de elixir al fericirii sau lubrefiant pentru corzile vocale, depinde cum vrem să-l numim, iar lumea s-a pus pe treabă.

Aproape că ne-a prins miezul nopții. Am vorbit mult! Rob (lead seaman, adică boțman, adică șef de echipaj) mi-a facut itinerarul cu locurile cele mai faine de văzut în Nova Scotia. Bekky mi-a dat rețeta pentru cele mai pufoase clătite cu afine. Igor mi-a povestit de prima lui expediție oceanografică, la 17 ani, în Marea Caspică, pe un vas rusesc, unde noaptea împărțea cabina cu 21 de studenți iar ziua ingera acid sulfuric pentru că singura metodă de a seta coloana de reactanți din biureta folosită la titrările de oxigen era, la vremea aceea, prin sucțiune. Erika a încercat să justifice pasiunea biologilor pentru disecții, iar Tim a închinat o odă celei mai strașnice fuziuni de gusturi: unt de arahide + ciocolată.

Ultima dată când m-am simțit atât de bine a fost tot într-o duminică, acum vreo doi ani, la bordul vasului norvegian Lance, când echipajul a pornit acuzzi-ul imens de pe punte și am stat la povești în apă caldă, înconjurați de icebergii Oceanului Arctic, până când capetele ni s-au îmbrăcat în țurțuri.

foto-3
Singura poză de la ședința de barbecue pe care o pot folosi pentru jurnal. În imagine: bioloaga veterană Erika (la stânga mea) și colega mea de cabină Diana (la dreapta), împreună cu Igor (în spate, cu șapca purtată șmecher) și Yuri, chimistul care analizează oxigenul pe tura de noapte.

14.05.2018
11am, Port aux Basque

entry-16c-2

Temperatura a crescut cu trei grade față de ieri. Termometrul nu mai arată 1°C, ci 4°C. Vântul nu mai bate cu 50 de noduri, ci doar cu 40. Se simte deja aerul subtropical. M-am trezit de dimineață cu priveliștea orășelului pitoresc Port aux Basque, unde am oprit pentru a ne aproviziona cu alimente. Am rămas fără fructe, verdețuri, brânză, iaurt și probabil și fără praf de copt, judecând după lipsa de prăjituri cu care ne confruntăm zilnic.

entry-16b

Port aux Basque este genul de loc unde vrei să-ți așezi cortul și să pescuiești la homar, de la răsărit până la apus, sau unde vrei să te retragi ca să scrii o carte sau unde vrei să te ascunzi când simți că viața te transformă într-un cinic. Este sălbatic și totuși liniștit, feroce, dar primitor. Am stat pe punte toate cele două ore cât i-a luat RIB-ului să preia proviziile de la mal și să le aducă la bord. M-am lăsat hipnotizată de simplitatea sa!

entry-16d

entry-16e

A mai rămas o săptămână din expediție. Au trecut trei și a mai rămas una. Marțea viitoare voi fi pe uscat. Marțea viitoare, săraca mea colegă de cabină, Diana, dă răul de mare, pe răul de uscat, căci da, există și rău de uscat. Când petreci mult timp pe mare, creierul se obișnuiește cu mișcarea continuă a apei, iar odată ajunși pe uscat, unii, mai „norocoși”, au viață grea până se acomodează cu lipsa acestei mișcări. Diana îmi povestea cum în primele trei zile nu-și poate conduce mașina pentru că este amețită constant și se simte de parcă este în stare avansată de ebrietate. Când se spală pe dinți, trebuie să se țină cu mâna de chiuvetă, altfel se prăbușește pe podea. Când stă pe scaun și lucrează, trebuie să se țină cu mâna de birou, altfel se prăbușește pe podea. Când trebuie să coboare trepte, nu le mai coboară, altfel se prăbușește pe podea. Mie încă îmi mai vine să râd când aud astfel de povești, dar povara este reală.

entry-16f

4pm, la 300 de mile distanță de linia secțiunii

Acum, cât am avut timp liber, am încercat să calculez costul total al expediției, pe baza informațiilor oferite de Igor și de John, ofițerul de logistică, dar încă îmi dă cu virgulă: 20.000 de dolari se cheltuie zilnic pe combustibil; 40.000 de dolari a fost costul uleiului de motor necesar pentru toată luna; 100.000 de dolari se cheltuie pe mâncare; alte 150.000 pe salariul echipajului; fiecare lansare la apă a CTD-ului costă 10.000 de dolari și până acum au fost vreo 50 astfel de lansări. Echipamentele care se atașează la acostare costă 9.000 de dolari bucata și sunt vreo 40 în total; 6.000 de dolari costă internetul zilnic; 30.000 sunt necesari doar pentru întreținerea echipamentului care măsoară curenții; seringile de 250 de ml, cu care Steve ia mostre pentru analiza freonilor, costă 800 de dolari bucata și sunt, cu totul, vreo 50. Lista este, însă, mult mai lungă. Pare mult și, de fapt, este mult, dar în același timp vorbim de un vapor de 97 de metri, cu patru motoare, fiecare de 16 cilindri (echivaletul a patru locomotive), încărcat cu aparatură ultraperformantă, care operează la capacitate maximă, 24/7, timp de o lună.

entry-16g

17.05.2018
3:00pm

entry-17b-2

Suntem undeva la approximativ 100 de mile NV față de locul unde este situată epava Titanicului. Cerul este senin, vântul bate domol, apele calde ale curentului de golf încălzesc aerul sărat, câte un grup de balene-pilot (pod of pilot whales) îmbracă linia orizontului. Este locul perfect de odihnă, a decis căpitanul, pentru cel ce a fost odată Fred Whitaker.

Fred a făcut parte din echipajul Hudsonului pentru mai bine de două decenii și, ca orice marinar care are povești incredibile și nesfârșite despre viața pe mare, s-a stins prea devreme. Acum, din Fred și universul său de povești a rămas doar cenușa adăpostită într-o cutie de lemn, vopsita în culorile Hudsonului: alb și roșu. La ora 1:15, steagul Canadei, cu a sa frunză de arțar mândră, a fost coborât în bernă și toți ne-am strâns pe puntea din spate a vasului. Acolo, căpitanul, îmbrăcat în uniformă, cu o figură solemnă, îl adăpostea pe Fred cu brațul său și își dregea vocea în pregătirea ceremoniei de înmormântare.

entry-17a

Înmormântările pe mare sunt scurte. Mai exact, cinci minute și 47 de secunde a durat cea a lui Fred. Știu, pentru că aceasta este durata înregistrării video pe care am făcut-o, la rugămintea căpitanului, pentru familia lui Fred. Și, cu toate astea, nu am văzut nici când un mod mai frumos de a onora un prieten drag. Nici o secundă în plus nu ar mai fi fost necesară.

Ceremonia a început cu un discurs al lui Gary, third officer și prieten de o viață cu Fred. Vizibil emoționat de moment, Gary și-a amintit de băutele cu Fred, de furtunile pe mare trăite împreună și de cât de mândru a fost Fred de cei doi fii ai săi. Odată spuse vorbele din inimă, tăcerea s-a lăsat pentru o rugăciune în amintirea celui dispărut. Apoi, căpitanul a citit un poem scurt, dar atât de pătrunzător încât sentimentul puternic rămas în urmă mi-a șters complet din amintire cuvintele ce i-au dat viață. La final, Fred, în cutia sa alb-roșie, a fost coborât în apă, de unde curenții l-au dus, poate, mai aproape de Titanic, mai aproape de mulți alți marinari cu ale lor povești de neuitat. Până la 1:30, fiecare dintre noi s-a întors deja la postul său, dar toți am reluat munca cu inima mai ușoară, reunind un suflet tânăr cu iubirea sa de-o viață: marea. Fred se odihnește, cu adevărat, în pace!

entry-17c

19.05.2018
8pm, 40°N

enry-18b-2

Când crezi că un capitol este pe sfârșite și că le-ai trăit pe toate, viața are felul ei aparte de a te surprinde. Astăzi am primit cel mai frumos cadou! Steagul Canadei, care a fluturat în vârful vaporului pe toată durata expediției, care a fost nins în Arctic și ars de soarele Atlanticului, care a jucat pe Led Zepelin la grătar și care a fost coborât în bernă pentru Fred, cel mai frumos și cel mai plimbat steag mi-a fost dăruit tocmai mie. John, ofițerul de logistică, mi l-a înmânat la prânz, împodobit de semnăturile tutor celor de la bord.

entry-18a

Am primit multe cadouri la viața mea, și m-am bucurat de fiecare în parte până la cer și înapoi, dar acest steag mi s-a mulat perfect pe suflet. Pentru o vreme, nu mi-am putut exprima recunoștința decât cu privirea, pentru că, de la un punct încolo, cuvintele devin de prisos. N-am putut decât să mă rog ca toți cei care au „complotat” atât de frumos împotriva mea să îmi poată citi mulțumirile din priviri. Mi s-au înroșit urechile de emoție și după ce l-am îmbrățișat zdravăn pe fiecare în parte, am dat-o în glumă, ca să n-o dau în plâns. Le am spus că le-a luat ceva timp până să le vina ideea, iar ei au râs, spunându-mi că, de fapt, mi-au oferit steagul doar ca să scriu de bine în jurnal.

entry-18-c

Euforică peste masură, cu steagul în brațe, m-am pus să mănânc prânzul, care astăzi a constat din pizza și, ca orice om cu principii sănătoase, am adaugat ketchup peste feliile din fața mea. S-a lăsat o liniște bruscă pe care n-am băgat-o de seamă imediat, preocupată de gândul la cum o să-mi agăț eu un steag cu diagonala de trei metri pe un perete de doi metri... Totuși, liniștea a persistat și când ridic capul din farfurie ca să văd care-i treaba, toată lumea se uita la mine de parcă aveam două capete. Pun mâna pe față să vad dacă n-am mâncare până la urechi, tot la fel, prin păr, verific să văd dacă mai am toate hainele pe mine. Nimic! Totul e în regulă! Și apoi, se pornește cascada de reacții șocante la fuziunea pizza-ketchup din farfuria mea. Mai pe scurt, în Canada nu s-a pomenit să pui ketchup pe pizza, în ciuda insistențelor mele despre cum ketchupul exact pentru asta a fost făcut. Apoi, când au aflat că pun ketchup și în paste, și peste porumbul copt, n-a mai fost cale de întoarcere. De opt ore aud, fără întrerupere, glume despre mafia ketchupului din România, propaganda pro-ketchup, conspirația ketchupului, despre cum, în România, corupția se scrie cu „k” și tot „k” este și prima litera din alfabet învățată la școală.

entry-18d

Se vede că suntem în ape de 22 de grade și că expediția se apropie de final. Zilele sunt pline de voie bună, râsete, delfini, broaște țestoase, ape turcuaz și stații una dupa alta, pentru că Igor, în entuziasmul lui, nu vrea să mai lase pic de apă în ocean și pentru pești.

enry-18h

Zilele au intrat în sac și cu ele și ariciul din stomacul meu. Cadoul cel mai frumos nu este steagul, ci sunt oamenii care mi l-au dăruit, oamenii care mă iau la mișto despre consumul meu de ketchup cu efervescența cu care doar taică-miu o face, oamenii care mă cheamă prin stație la fiecare delfin care sare din apă, oamenii care și-au semnat numele și au desenat inimioare pe un steag care va rămâne mereu centrul conversației cu oricine va păși în casa mea de acum încolo.

entry-18f

entry-18g

22.05.2018,
20pm, Bedford Institute of Oceanography, Nova Scotia

33902516_2231603730189528_8086625628192768000_n-2

O lună a trecut precum gândul. Am ajuns în port. Monitoarele s-au stins, echipamentele s-au împachetat, Hudsonul nu se mai leagănă și în camera CTD-ului nu mai este nimeni. Liniște pe toate punțile. Doar câțiva membri ai echipajului au rămas la bord, cei care locuiesc prea departe pentru a porni la drum deseară. În rest, toți ceilalți s-au reîntors la casele și famiile lor. Eu mai stau o seară pe Hudson, pentru că îmi ia mai mult să fac tranziția de la vis la realitate. Înghețata, Internetul, rochițele cu flori și apă dulce, nedesalinizată, le aștept cu foamea naufragiatului, dar mai pot aștepta o zi.

33943509_2231602503522984_4173711830838935552_n

În patru săptămâni am pierdut cinci perechi de șosete, patru kilograme în greutate, multe ore de somn și cel mai intens turneu de crib (pentru că, da, eu și Holly am ieșit pe ultimul loc). Dar în aceleași patru săptămâni am câștigat 60 de prieteni pe viață, oameni care m-au transformat într-o ființă mai bună. M-au învățat să ascult, să râd, să iubesc, să iert și să trăiesc așa cum nu știam că pot fi în stare. Desigur, gheața pe mare a fost subțire și puțină anul ăsta, icebergii cam răruți față de obicei, iar de balene nu mai zic, toată lumea a fost bulversată de lipsa totală a lor (s-a decretat că este vina mea, apropo). S-a dovedit, însă, că frumusețea mării este dată în principal de frumusețea oamenilor care o cutreieră...

34064630_2231600683523166_3783115032355667968_n

Mâine am o zi plină! Bunătatea colegilor se extinde și pe uscat. Diana mă va plimba prin sătucele pescărești și plajele din apropierea Halifaxului. Shawn mă va duce în excursie la vestitul far de la Peggy’s Cove, iar Sarah, cel mai talentat chef de pe mare și uscat, mă va răsfăța cu un tur al ciocolateriilor din Halifax. Ospitalitatea canadiană este mult subestimată! La fel și industria homarului din Nova Scotia. Homarul, aici, nu este un produs de lux, este „hrana poporului”, cum erau odinioară adidașii de porc și tacâmurile de pui din România anilor ’80. Mâine este ultima șansă să le vad pe toate, să le gust pe toate, să-i îmbrățișez pe toti și să trag destul aer canadian în piept cât să-mi aline dorul până data viitoare.

34064685_2231601673523067_4686390051054026752_n

Nu știu cum să închei acest jurnal în așa fel încât să-mi arăt aprecierea și recunoștința față de toți cei care au făcut din această ultimă lună, cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Nu îmi doresc decât să ajung un cercetător cu jumătate măcar din pasiunea, dedicația și inteligența lui Igor; o persoană cu tăria de caracter și calmul Capitanului Francis, cu răbdarea și simțul umorului lui Joe, cu grația lui Sarah, cu dorul de ducă al Dianei. Îmi doresc să iubesc precum Bekky și să dăruiesc cadouri memorabile precum steagul promis de la John; să fiu citită precum Steve, care nu a ratat vreun roman sau enciclopedie de pe lumea asta, și să fiu optimistă, precum Marc, biologul-șef care mă face aproape să regret că nu m-am axat pe biologie marină. Îmi doresc să sufăr cu demnitatea lui Rob, boțmanul, care și-a pierdut de curând iubirea vieții lui în lupta cu cancerul și care își ține fruntea sus pentru că știe că EA nu și-ar dori să-l vadă supărat. Sper să am energia și setea de cunoaștere ale Erikăi și să îmi pot exprima sentimentele la fel de frumos precum Holly; să înveselesc orice încăpere, așa cum numai ofițerii Gary și Barry o fac; să-mi vorbesc consoarta de bine la fel de frumos precum o fac Jeff și Jay, să fiu mândră de cei dragi și să o arăt la fel de duios precum chimistul Yuri și să am replici la fel de inteligente precum cele ale lui Tim. Nu în ultimul rând, îmi doresc să creez ceva la fel de frumos ca Savantgarde-ul creat de Marius și să le dau și eu șansa la rândul meu atâtor oameni minunați să-și spună povestea. Le mulțumesc tuturor pentru impactul pe care l-au avut în viața mea! Lor și sursei mele de inspirație, care, de data aceasta, n-a mai fost marea, draga de ea, ci un zâmbet cald care a numărat răbdător orele până la întoarcerea mea pe uscat.

A fost frumos! Sunt bogată în amintiri și sentimente, iar asta le doresc tuturor!

33867158_2231601763523058_1334477902581858304_n

33864181_2231601903523044_375205057328578560_n

33898753_2231601720189729_6577981175350951936_n

34013916_2231600530189848_8226400657326735360_n