Mema lui de copyrigth!

De câțiva ani încoace, Internetul, termenul îl voi folosi aici cu sensul de comunitate formată din navigatori și/sau creatori de conținut, este într-un război, echilibrat ca forță și desfășurare, cu legile copyright-ului. Propun minților cu aplecare literară (sau cazonă) să facă exercițiul de a-și imagina două armate desfășurate pe câmpul de luptă. Primii militează, precum un grup de Che Guevara contemporani (atașez aici ironia obligatorie a succesului de marketing) pentru o colectivizare totală a oricărui tip de conținut, liber și neatârnat de interesele globale sau de lăcomia artiștilor. Pe de altă parte, combatanții sunt casele de discuri, editurile, casele de producție și o mulțime de muzicieni rebeli despre care ai fi surprins să afli că susțin închiderea torrentelor.

Foto:Markus Spiske

Între cele două tabere există, deocamdată, o zonă gri a polemicii moral/legal, speculată cu multă pricepere de ambele grupuri. E suficient să pui un desclaimer pe Youtube: „I do not own the audio or footage in this video. They belong to their rightful owners” pentru a scăpa basma curată, cel puțin pentru câteva zile. Firește, dacă în discuție nu intră Bob Dylan, îndârjit luptător al drepturilor de autor, presupus plagiator scăpat basma curată, sau Mickey Mouse – păsuit de domeniul public printr-o lege numită Sonny Bono Copyright Term Extension Act.

Potrivit unui articol scris de Ransom Riggs în 2009, aproximativ 75% din toată moștenirea culturală a umanității intră sub incidența diverselor legi ale drepturilor de autor. Palma larg deschisă se întinde sub nasul consumatorului, iar utilizatorii semnalează dublul standard. Dacă piesele Led Zepellin nu intră sub incidența fair use, oare unde se încadrează Joan Baez, Muddy Waters sau Jake Holmes (inspirația pentru Babe I'm Gonna Leave You, You Shook Me, Dazed and Confused și lista continuă la nesfârșit)? Să ne referim aici și la Rolling Stones, Simon & Garfunkel, Joan Jett etc.

Mai mult, revenind la Dylan, începutul anilor 1960 a însemnat perioada de „împrumut” a folkistului, – aproape 50 de piese din repertoriul său provin din tradiția muzicală americană, care, între timp, au intrat sub umbrela vreunei case de discuri și deci nu mai pot fi reproduse fără un acord, un contract și niscai bani virați într-un cont. Și dacă tot aminteam de rebeli, în decembrie 1999, Metallica și Dr. Dre (și nu doar ei) au acționat în judecată Napster Inc., o platformă de transferat muzică, și au câștigat 26 de milioane de dolari. Compania a dat faliment, iar Metallica a putut cânta liniștită. ...And Justice for All, ar zice cântecul.

Între timp, linia de demarcație dintre caraghios și dreptul artiștilor de a câștiga din propria lor creație s-a subțiat și mai mult. Săptămâna trecută, în cadrul unui spectacol mediatic ieșit din comun, Parlamentul European a supus la vot o lege cu privire la drepturile de autor în spațiul comunitar, care făcea, printre altele, referire și la utilizarea memelor. Cei mai indignați au fost utilizatorii de pe 9GAG și oamenii din spatele Wikipedia, primii ridiculizând intens măsurile (folosinde, firește, meme), cei din urmă închizând în semn de protest servere din Italia, Polonia și Spania.

Motivul unui asemenea vot?

UE dorește să împlementeze un nou set de regului aplicabil conținutului de pe Internet, denumit Directive on Copyright in the Digital Single Market. În legea propusă apar două articole care specifică faptul că orice platformă, inclusiv de social media, care va afișa materiale ce ar putea intra sub incidența drepturilor de autor, inclusiv fotografii sau gif-uri (vezi mema), va fi nevoită să atribuie sursa și dreptul de proprietate, iar cealaltă forțează orice site web să plătească o taxă pentru afișarea materialelor ce intră sub incidența drepturilor de autor mai sus menționate. Pe scurt, vrei memă, trebuie să plătești. În cazul în care, de exemplu, postezi vreuna cu Picard, va trebui să vâri bani în buzunarul urmașilor lui Gene Roddenberry, ori poate în conturile Paramount.

Caraghiosul situației este dat de faptul că, prin definiție, o memă nu are autor (sau autorul ei se pierde în momentul viralizării), iar scopul ei este de a răspândi o idee sau un simbol cultural. Mai mult, potrivit lui Richard Dawkins în Gena Egoistă, la sugestia lui N.K. Humphrey: „...memele ar trebui să fie privite ca niște structuri vii, în sens tehnic, și nu numai metaforic. Atunci când cineva plantează o memă fertilă în creierul meu, îmi parazitează efectiv creierul, transformându-l într-un vechicul pentru propagarea memelor. În exact același mod în care un virus poate să paraziteze mecanismul genetic al unei celule gazdă.” Altfel spus, memele mutează, imită și se înmulțesc printr-un proces de evoluție culturală, declanșată de idei, simboluri și activități care se transmit prin scris, vorbire, gesturi și ritualuri.

Legea nu a trecut. În favoarea menținerii unui status quo au votat 318 parlamentari. 278 au fost împotrivă. Dar războiul nu s-a terminat. Potrivit VentureBeat, Directiva urmează a fi revizuită și resupusă la vot în toamnă.

Între timp, Internetul răsuflă ușurat. Metallica încă se găsește pe torrente și pe Youtube. La fel și Bob Dylan (cu chiu cu vai, totuși). Led Zeppelin este una dintre cele mai bune trupe de rock din toate timpurile, iar Muddy Waters e adulat la sud de Mississippi. Mickey Mouse umflă conturile Disney și Che Guevara vinde tricouri. Nimic mai relativ. Mai puțin concluzia lui Dawkins la capitol: „Atunci când murim, putem lăsa în urma noastră două lucruri: gene și meme.”