Poligraful are picioare lungi

A trecut mai bine de o lună de la testarea lui Gheorghe Dincă cu testul poligraf, iar rezultatele încă nu au fost dezvăluite publicului. Presimțirea specialiștilor este că ele nici nu vor releva ceva spectaculos, atâta vreme cât procedura este una ușor de viciat și lasă loc interpretărilor. Mai mult, criminaliștii români au cerut ajutorul specialiștilor FBI pentru întocmirea unui profil psihologic al presupusului criminal.

Tudorel Butoi, fostul șef al laboratorului psihologic de detecție a comportamentului simulat, și specialistul care a introdus, la sfârșitul anilor ’70, testul poligraf în România, declară, într-un interviu oferit aici, că procedura înregistrează și monitorizează reacțiile emoționale ale intervievatului (puls, tensiune arterială, respirație toracică și abdominală, reactivitatea electrodermică), iar rezultatele sunt deseori fluctuante, motiv pentru care nu se practică, de exemplu, pe psihopați, femei gravide și alcoolici.

Totuși, practica testării la poligraf fascinează și (prin includere – detectarea minciunii; vezi popularitatea unor seriale cu impact pop-culture – Lie to me, Mindhunter), mai mult, reprezintă o așa-zisă plasă de siguranță sine qua non a interviului pentru un loc de muncă în serviciul federal american, deși, potrivit unui raport cuprinzător al Consiliului Național al Cercetării, ramură importantă a Academiei Naționale a Statelor Unite, după aproape un secol de cercetare științifică a psihologiei și fiziologiei, veridicitatea rezultatelor testelor poligraf nu pot fi confirmate.

Mai mult, un alt raport, de data aceasta din 1983, coordonat de psihologul Leonard Saxe la cererea Congresului American, care a dus la interzicerea națională a testării cu poligraful în mediul de muncă privat, concluzionează că există prea puține dovezi științifice care pot să ofere o validitate empirică procedurii.

În fapt, procedura reprezintă un set de întrebări cu răspuns închis – „DA” sau „NU” – puse intervievatului, care este conectat la un aparat poligraf. Testul durează în medie trei ore, iar examinatorii sunt nevoiți să parcurgă, alături de cei testați, trei etape, și anume:

1. faza de pre-testare, unde se expun motivele legale pentru procedură, tipul de întrebări care vor fi adresate, și se obține consimțământul legal al persoanei intervievate; apoi se calibrează aparatul prin interacțiunea cu persoana testată, de fapt, crearea și menținerea unui contact psihologic între poligrafolog și persoana testată;

2. faza de testare, în care se adresează întrebările vizate de interviu, cât și un set de întrebări independente, a căror răspuns este prestabilit și care pot oferi un etalon al stabilității emoționale;

3. interviul post-testare, unde anumite întrebări ale căror răspunsuri nu au consemnat un registru emoțional relevant pot fi reluate. Tot în această a treia etapă, poligrafologul își formează o opinie despre succesul sau insuccesul testului.

Firește, relevanța acestei testări se ascunde în frazeologia adecvată a întrebărilor și în conexiunea psihologică dintre cele două părți implicate în interviu. Și de aici problema.

În 1955, Darrel Parker, un pădurar din Nebraska a cărui soție fusese ucisă de un autor necunoscut, a fost invitat la secția de poliție din orășelul Lincoln sub pretextul descoperirii unor noi indicii cu privire la anchetă. Ajuns acolo, a fost condus într-o sală de interogatoriu și conectat la un aparat poligraf a căror cadrane au rămas ascunse.

În cameră a intrat, împreună cu el, John Reid, un fost polițist format pe străzile din Chicago. Darrel a fost chestionat timp de nouă ore, iar la fiecare întrebare la care răspundea, polițistul îl acuza că minte, fapt pe care suspectul nu putea să îl infirme, deoarece nu avea acces la acele poligrafului. Mai mult, Reid a creat un întreg scenariu al motivației criminale: lipsa afecțiunii și a interacțiunii sexuale în mariajul celor doi. După nouă ore, Darrel și-a mărturisit fapta: da, el o omorâse! A doua zi, însă, a negat totul, dar juriul l-a condamnat la închisoare pe viață.

John Reid a devenit faimos, iar organizația sa, John E. Reid și Asociații, a devenit lider mondial în pregătirea experților poligrafologi și în canonizarea procedurilor de intervievare la anchetare. Mai mult, potrivit informațiilor oferite pe site-ul oficial al instituției, expertiza lor are un procentaj de reușită de 99%, iar metodele lor sunt recunoscute și apreciate de către tribunalele de pe cuprinsul Statelor Unite. Printre clienții lor se numără FBI, CIA și lte servicii de stat.

Totuși, conform unei anchete făcute de New Yorker în 2013, mai mult de un sfert din cele peste 300 de persoane exonerate cu ajutorul procedurii de testare a ADN-ului au oferit confesiuni false, iar specialiștii consideră că testul cu poligraful și interogatoriile pot duce, într-adevăr, la mărturisiri eronate.

Prin urmare, întrebarea e: există vreo modalitate sigură de anchetare, interogatoriu sau testare cu poligraful (ori o combinație dintre cele trei), care poate dovedi clar când o persoană minte? Nu, pentru că nici testul poligraf, nici procedurile de interogatoriu nu înregistrează minciuna, ci reacția fiziologică și psihologică la anumiți stimuli, iar variabilele țin de mai mulți factori: exactitatea și calitatea testării, profesionalismul anchetatorului, reacțiile fiziologice ale anchetatului etc.

Practic, există îndoieli cu privire la manifestările subiecților cu IQ scăzut, iresponsabilitatea socială, hiperanxietatea, exactitatea aparatului, competența examinatorului, nervozitatea subiectului, numărul prea mare de întrebări, oboseala, frazeologia inadecvată, întrebări de control inadecvate, incomoditate fizică și psihică, teama de durere fizică, neglijența, resentimentul față de examinare, probleme personale care pot interfera cu fapta cercetată, presiunea exercitată de manșonul care măsoară tensiunea arterială și/sau pulsul ș.a.

Legislatorii din România sunt perfect conștienți de aceste interferențe, iar mărturiile obținute în urma testării cu poligraful nu sunt acceptate drept probă în proces, deși acest lucru nu se specifică foarte clar. Mijloacele de probă admise de lege sunt formulate în art. 97 alin (2) din Codul de procedură enală: „proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace: declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile părții civile sau ale părți responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă sau orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.”

Este testarea cu poligraful parte a vreunei expertize? Da și nu, pentru că deși ea se ascunde sub procedura aparent științifică a metodologiei, demersul este influențabil și poate fi denaturat de stimuli neprevăzuți și imposibil de contracarat.

Nevoia și utilitatea poligrafului se ascunde însă altundeva, și anume, în obsesia infailibilității. Sistemului judiciar nu trebuie să comită erori, altfel încrederea în el se prăbușește. Proceduri mai mult sau mai puțin științifice pentru detectarea minciunii apar consemnate încă de pe vremea lui Erasistrate (300-250 î.e.n), medic din Grecia Antică, a cărui modalitate de a identifica mărturia falsă era corelată cu pulsul celui anchetat. Apoi, în Evul Mediu, prin Metoda Ordaliei, suspectul era supus unor serii de torturi însoțite de un interogatoriu draconic și părtinitor. Secolele 18-19 consemnează studii cu privire la reacția fiziologică a corpului supus unor stimuli emoționali (frica), și inventarea unor dispozitive care pot înregistra variații subtile ale pulsului – pletismograful și hidrosfimograful (vezi mai multe aici), pentru ca, în final, în 1921, John Augustus Larson să inventeze poligraful.

Prin urmare, aflarea adevărului este unul dintre eforturile constante ale umanității, care, atunci când se discută despre sistemul judiciar, nu a acceptat niciodată cu lejeritate însușirea vechiului dicton latinesc: erarre humanum est!, chiar dacă drumul către infailibilitate a fost (și este) presărat cu un șir nesfârșit de bune intenții și, inevitabil, de erori.

Desigur, la final, trebuie să luăm în considerare și componentă comercială, cea a spectacolului public. În societate, după ce trece de șocul inițial al unei tragedii, iar valurile de petiții pentru reintroducerea pedepsei cu moartea se risipesc, intervine curiozitatea de tip entomologic: nevoia de a afla, de a categoriza, de a înțelege și de a găsi taxonomiile potrivite pentru cei care trăiesc alături de noi și care fascinează și oripilează în același timp.