Luni, 13 aprilie

Suntem singuri în casă. Copiii nu au mai vrut să vină cu noi la București, așa că de azi până joi suntem doi oameni liberi de obligații. Asta, în fapt, înseamnă o singură mică schimbare esențială: eu nu mai gătesc.

Ca de obicei, fiecare își vede de ale lui și ne întâlnim aiurea prin casă, cel mai des în bucătărie, la făcut a nu știu câta cafea. Ne întâlnim și programat, mai ales ca să mă rog eu de Alex să-mi curețe câte-o portocală pentru că urăsc să curăț aceste fructe pe care le ador și pe care le-aș putea mânca fără măsură. Dar mi se face rău de silă când le curăț.

Mă apuc să împachetez cadourile de Paște. La noi vine Iepurașul în dimineața de duminică și le lasă copiilor ouă de ciocolată în grădină și pentru toată lumea câte un cadou micuț pe terasă. Am multe feluri de hârtie de împachetat și panglici colorate, așa că mă joc o vreme făcând pachete și pachețele. Preferatele mele sunt canvasurile pe care și le doresc Filippa și Timon ca să picteze ca pictorii adevărați.

Ni se face foame și frigiderul e din ce în ce mai gol, ca de fiecare dată când nu sunt copiii acasă. Am avut grijă să am din ce să fac ÎNCĂ o ciorbă de lobodă. Atât. De câte ori gătesc asta mă gândesc la Valeriu. Când a venit prima oară la noi acasă l-am invitat să rămână la prânz - aveam ciorbă de lobodă. A refuzat politicos, expicându-mi că a mâncat ani întregi numai lobodă primăvara și că nu mai poate nici să audă de ea, nici vorbă să o poată mânca. L-am înțeles, dar nu am înțeles. Cred că după ce Alex va fi petrecut primăvara asta în casă cu mine și oalele mele de lobodă va ajunge tot cam așa. Eu nu știu cum poți să te saturi de așa bunătate. În fine, fierb ultimele ouă din frigider, fac o salată mare, mărunțesc într-o farfurie ultimele bucăți de brânzeturi. Ne ajunge pentru azi. Mâine mai vedem noi ce punem pe masă.

Ascult muzică singură în camera mea și pe urmă trag un pui de somn regesc, cât toată după amiaza. Crec că nu am mai făcut asta de la 16 ani.

Ne uităm la Unorthodox. Îmi place mult, deși îmi pică la un moment dat, deși văd exact ce vine din povestea originală și ce vine din scenariu, deși nu mă convinge Berlinul ăla. Plâng cu muci la cântecul de la final și rămân supărată pe mine că știu de fapt atâta de puține despre ultraortodocși. Îmi e foarte dor de Berlin, de cafeneaua mea preferată, de Dussmann, de magazinele din Mitte și să mânânc prea mulți covrigi pe stradă cu Erika, râzând ca proastele și fumând prea mult.

Marți, 14 aprilie

Azi ies din casă la farmacie și la poștă. Îmi fac declarație, nu-mi găsesc buletinul, sper să meargă și cu pașaportul. Rezolv repede în Piața Amzei tot ce am nevoie.  Văd că e deschis la Sweetology și mă bucur pentru Alex, care o să fie încântat. La merdenele e coadă, ca de obicei.  Este singurul loc din toată plimbarea mea de azi în care pare că nu s-a schimbat nimic. Aș cumpăra și eu merdenele, dar nu am chef să stau la coadă. Mă gândisem săptămâna trecută să fac eu în casă, dar am uitat. De fapt nici nu are rost să fac, pentru că pentru mine nu sunt bune decât merdenelele astea, de aici, făcute de omul ăsta fără vârstă care am auzit că e milionar și care mi-a spus cândva că el nu a folosit în viața lui unt.

Mă duc spre casă pe Mendeleev, sperând să prind o glicină înflorită sub care să mă bag toată și să o miros până amețesc. Dacă aș fi floare aș fi glicină, știu precis. E deschis magazinul de bijuterii din argint. Intru. Stau de vorbă cu vânzătoarea, se bucură să mă vadă, mă întreabă de copii, îmi spune ce perioadă oribilă este asta pentru ei. Mă lipesc de un inel cu prehnit oval. Am o slăbiciune pentru prehnit. Și mai am una și mai mare pentru labradorit. Plec cu remușcări groaznice pentru aceste minute în care nu mi-a mai păsat de carantină și de pericole și de nimic, aceste minute în care am vrut doar să fie puțin ca înainte.

Frigiderul e gol. Comandăm de la Tuk Tuk. La desert bem borș. Această combinație improbabilă mă amuză teribil. Rămân io fără o fărâmă de mâncare, dar nu-mi lipsește un borș bun. Are vitamine și gust de copilărie desculță la Breaza.

Facebook îmi amintește ce supărat era Timon anul trecut pe vremea asta. Îl certasem că nu știa ce temă are de făcut. Din cauza asta a depins de un coleg care i-a dat tema greu și asta a însemnat că a plecat târziu afară cu Jim și a stat mai puțin în parc. Numai probleme a avut în ziua aia! A concluzionat supărat foc: „Școala aduce certuri în familie. Școala strică relația om-câine. Școala aduce multe rele în viața omului.”

Mi se face poftă de Salinger și răsfoiesc ce-mi pica-n mână, lăsând la sfârșit Pentru Esme, cu dragoste și abjecție. Iubesc povestea asta pe care cred că am citit-o de zeci de ori și îmi dau seama de abia acum că Iacob nu a citit volumul ăsta de povestiri pe care nu îl avem decât tradus. Trebuie să-l comand și în engleză, că știu sigur că nu va dori să-l citească în română.

Miercuri, 15 aprilie

Fac curățenia de Paște. Iubesc ritualurile băbești de sărbători. Iau casa la rând, șterg, așez, împrospătez, lustruiesc. Doamne, cât urăsc obiectele, bibilurile, suvenirurile și decorațiunile drăguțe! Cred că m-aș sufoca să șterg praful pe așa ceva. Asta îmi trece în buclă prin cap în timp ce schimb locul unor mobile mici, mut niște ghivece cu flori și fac, în sfârșit, un fel de ordine în rafturile de cărți de la noi din dormitor. Nici nu-mi trece prin cap să fac ordine în toate cărțile din casă, dar la astea mă încumet pentru că mai au puțin și se dărâmă pe noi. Oricât de mare e OCD-ul meu, el se oprește la rafturile de cărți. Alea îmi plac răvășite, turbate, imposibil de intuit. Îmi place să iau rafturi întregi la rând în căutarea unei singure cărți.

Absolut nimic de mâncare, s-a ajuns și aici. În afară de ciorba de lobodă - aia nu se termină niciodată. Alex e salvat de Ioana care trece rapid și ne lasă o prăjitură superbă pe care a făcut-o mama ei special pentru noi. La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. De zahăr.

Nu ne ajunge mintea să ne mirăm de protocolul făcut de MAI și BOR ca să ducă pâine și lumină în casele oamenilor. Nu-mi pot imagina ce e de făcut ca să oprim BOR din a se autodistruge și a ne îmbolnăvi pe noi de nervi. A ieșit la un moment dat sasul să-i tragă de urechi, dar cu autoritatea și convingerea un părinte beat și inept. Totul are un aer grotesc și absurd, exact ce ne lipsește în vremea asta.

Râdem, imaginându-ne ce protocoale s-ar putea face dacă tot e momentul protocoalelor imbecile. Dacă în timpul stării de urgență și al ordonanțelor militare stau în picioare protocoalele făcute de cine când și cum poftește, păi să ne facem și noi niște protocoalele ale noastre, nu? Eu aș face un protocol cu Jandarmeria, să bată ei toate covoarele care trebuie bătute la Paștele ăsta. Le pot și gaza dacă vor. Și aș mai face niște protocoale pentru tot felul de chestii care mă dor zilele astea.

Vedem The Windermere Children. Ne ajunge în măduva oaselor. De mult nu am mai văzut o poveste spusă cu atâta respect și modestie, un cast atâta de bun, o muzică legată atâta de organic de atmosferă. Trebuie să-l revedem și cu băieții.

Joi, 16 aprilie

Au sosit cozonacii comandați și cadoul pentru mama și tata. Suntem gata de plecat. Mă sună Filippa să-mi spună să nu uit vopseaua aurie pentru ouăle de Paște. Timon vrea niște accesorii pentru arc, de la Decathon. Îi zic că e închis. Înjură ca un birjar și îi trece supărarea imediat.

Ajungem acasă la copii și părinți și totul e înflorit ca niciodată. Miroase genial, câinele se gudură ca un nebun, din tot corpul, se aud mii de insecte și păsările ciripesc isteric în toți copacii. E atâta veselie și bucurie, de parcă în curtea asta nu intră niciodată nimic rău. Asta e starea inexplicabilă a locului ăstuia, pe care o simte orice om care a pus vreodată piciorul aici. Beau o cafea de seară și ascult slujba Joii Mari care se aude prin ușa deschisă a bisericii. Sunt înăuntru numai cei doi preoți și dascălii. Îmi lipsesc toți copiii satului care se adunau în curtea bisericii pentru Denia Mare.

Filippa face inventarul vopselelor pentru ouă pe care le-a comandat, numără pe degete cozonacii și se culcă mulțumită.

Vineri, 17 aprilie

Asta era ziua cu cea mai mare agitație din toată Săptămâna Paștelui. De dimineață roia curtea bisericii de copii aduși la împărtășit. Apoi veneau bătrânii. Toți erau îmbrăcați frumos și țanțoși puneau flori pe epitaf. Acum îmi dau seama cât de mult iubeam zumzetul lor, acum când îmi văd de treabă în bucătărie într-o liniște totală. Aud doar oalele sfârâind: într-una fierb drobul, în alte două cartofi și morcovi pentru salata boeuf. La cuptor am un pandișpan cu unt pe care îl voi acoperi cu caramel și nuci coapte.

Ajung în piață și zăbovesc mai mult decât am nevoie printre mormanele de ceapă și usturoi verde, spanac, lobodă, ștevie, mărar, pătrunjel, ridichi și alte bunătăți perfecte. Cumpăr telemea nouă. Sunt ani întregi de când nu mai pot mânca brânză, oricât de bună ar fi. Dar în continuare o aleg și o cumpăr ca și cum imediat aș ajunge acasă și aș mânca-o cu o felie groasă de pâine proaspătă, ceapă verde și ridichi.

Pentru prânz fac o salată uriașă, cu toate verdețurile posibile. Cu cartofi prăjiți și o mâncare de ștevie absolut dumnezeiască.

Mai rămâne ștevie și știu că mâine nu o va mai mânca nimeni. Fac două rulade imperfect rumenite și le umplu cu ștevia acrișoară și niște parmezan. Iacob întră în bucătărie și-mi spune că fac un sacrilegiu amestecându-l pe Șfinția Sa - Parmezanul cu „așa ceva”. Fac pentru prima oară o prăjitură din rețetele Maiei pe care eu nu am mâncat-o niciodată și nu știu cum ar trebui să iasă. Am emoții și Alex face mișto de mine. Zice că ea poate ieși în două feluri: ori ca a bunicii, ori ca a mamei lui. Gustă și zice că a ieșit ca a bunicii, orice ar însemna asta.  Și cu acest moment reușit am terminat cu făcutul de prăjituri pentru Paștele ăsta.

Luăm câinele și pornim prin grădini, pe mal, spre cimitir. În alți ani, cimitirul era furnicar de lume, plutea deasupra lui un halou de tămâie și fum de lumânări și parcă era arena unei olimpiade de plantat panseluțe și petunii. Acum suntem numai noi aici și o lumină superbă care trece printre brazii ăștia uriași pe care așa mari și drepți i-am pomenit de când mă știu. E plin de flori și de iarbă aici și e superb.

Iubesc cimitirele în general, dar ăsta îmi pare astăzi cel mai frumos din lume. Nu a mai aranjat nimeni excesiv mormintele, nu a mai smuls iarba ca și cum ar fi ceva satanic - natura a făcut de capul ei ce a știut că trebuie făcut. Și a ieșit o minune. Mă duc cu copiii pe rând la toate mormintele noastre: la străbunicii și strămătușile din partea Dumitreștilor, la Nela și la Nina, la Cati, la dragul de Mircea Naumescu și la Tata Moșul meu. Filippa aprinde lumânările și vorbește neîntrerupt și eu sunt sigură că ei toți o aud și se bucură. Nu trebuie decât o pandemie cu izolare lungă ca să devii spiritual și aproape religios.

Începe slujba de Prohod și ascult o bucată de pe terasă. „Există niște avantaje în a avea biserica ta la tine în curte”, acest banc vechi pe care ni-l repetau mereu prietenii se transformă azi în ceva aproape palpabil. E al doilea an în care îmi e dor să aud doar vocea uriașă a bunicii cântând „Mergi la cer”, acest imn din afara canoanelor ortodoxe, dar care îmi definește mie Paștele acasă. Se face întuneric și mă uit cu Iacob cum înconjoară biserica, la lumina lumânărilor, doar preoții, dascălul și tata, într-un șir indian lung, cu metri întregi distanță între ei.

Sâmbătă, 18 aprilie

Beau cafeaua pe terasă cu mama și tata în timp ce drobul se coace încet în cuptor. Nu va fi o cafea lungă azi, că Filippa tropăie de nerăbdare pe lângă noi să vopsim ouăle. Le împărțim, mama și cu mine. Inegal. Eu le fac pe alea mai puține. Le fierb tari ca piatra și urmează să le vopsesc cu fata mea în culori diverse. Mama le face pe cele mai multe, moi sau cleioase și numai roșii. Așa s-au făcut la noi ouăle mereu, până a venit Filippa și a impus vopseaua aurie și de ce alte culori nebune a mai avut ea chef.

Își pune mănuși chirurgicale care îi sunt mari. Îi strecor câte un șervețel între podul palmei și mănușă, ca să nu se ardă când întinde culoare pe ouăle fierbinți. Face câteva aurii, câteva albastre metalic și câteva mov pudrat, combinând roșul cu albastrul metal. E infinit încântată de ce iese și zice că a făcut „astro- ouă”. Ador această descriere a culorilor cu luciu metalic al ouălor.

Ziua trece leneș, în soare, printre câteva picături de ploaie, cu Jim rozând și îngropând niște oase în timp ce noi inspectăm grădina: ceapa verde, căpșunile înflorite, zmeura și agrișele și facem planul unei lăzi uriașe pentru compost.

Îmi pun vreo 2-3 măști COSMETICE pe față cât vorbesc la telefon cu Ana care vopsește ouă la Roma cu foi de ceapă și turmeric, cu Alexandru care păzește o friptură în cuptor, cu Liana care îmi trimite niște best of ale Instragramului de azi și râdem și judecăm oamenii ca niște hiene. Fața mea a primit azi kale și castravete amar Innisfree, dar și niște peeling sfânt de la The Ordinary. De când port măști de pânză, de câte ori ies din casă (pe care le urăsc și de la care mă scarpin ca un câine), mă tratez cosmetic cu ultra-generozitate și mega-responsabilitate. Ceea ce nu e neapărat rău.

La miez de noapte ieșim în curte și cântăm „Hristos a înviat”. Slujba se ține ca-n fiecare an, doar că nu mai sunt sute de oameni în curte, suntem numai noi, dincolo de gard. Se aude totul și la casele din jur, prin boxele modeste ale bisericii. Îmi imaginez că vecinii noștri sunt și ei în curți, cu lumânări aprinse în mâini. Sunt toți bătrâni, departe unii de alții și cred că ieșind în noaptea asta din case cu lumânări în mâini sunt mai puțin singuri. E sfâșietor de emoționant.