We, The Little People. Jurnal de izolare: 6-11 aprilie

Luni, 6 aprilie

La prima oră a vrut Filippa să facem ordine în cutiile mele de zorzoane. Mi s-a părut o idee foarte bună, joaca asta cu zorzoane mă binedispune oricând, de când mă știu. Am stat amândouă și am bibilit fiecare piesă în parte, am curățat argintul cu bagheta magică din vată de sticlă, am descurcat lanțurile și colierele, am căutat cheițe pentru toți cerceii. Iar am avut aceeași veche discuție haioasă care duce la scandal și violență. Ea mă întreabă ale cui vor fi bijuteriile astea când mor eu, eu îi spun că ale ei, apare Timon care protestează, vrea și el „măcar un diamant- două”, eu râd și le zic că nu am murit încă, ei se iau la bătaie.

De când a învățat Filippa să joace Război nu mai are nimeni liniște în casă. Am convenit ieri că joacă numai cu cărțile mari și numai de două ori pe zi, cu oameni diferiți. Cărțile mari sunt caricaturale, dar sunt perfecte pentru ea, nu trebuie să-mi jerpelească sau să-mi desprecheze cărțile mele de aur de Canasta. Alea mari au dimensiunea unui A5 puțin mai lat și din acest motiv nu se prea pot pierde. Unde mai pui și că au spatele ca o acadea cu alb și roșu! Până acum jucăm cu ea numai Timon și cu mine, Alex și Iacob s-au fofilat perfect. Când nu ne aleargă să jucăm, face castele din ele, ceea ce poate dura și câte două ore.

Am intrat în săptămâna 5 de izolare și nu am repetat deloc ce am gătit. Nu urmăresc asta, dar așa s-a întâmplat. În afară de ciorba de lobodă. Sunt la a treia oală. Ca-n fiecare primăvară, Timon și cu mine nu ne putem sătura. Caldă, rece, cu smântână, fără smântână, cu sau fără ceapă verde sau roșie, la orice oră din zi sau din noapte.

Iacob citește Împăratul muștelor și își petrece zilele mai mult pe balcon, făcând curat și apoi stând la soare, cu căștile pe urechi. Își vede de matematică și de întâlnirile săptămânale pe Skype cu Gareth. Din când în când cântă la chitară sau la pian. E aproape insesizabil în casă.

Am ajuns să fac niște lucruri pe care mi-am dorit dintotdeauna să le fac. Spre exemplu, mă dau de multe ori pe zi cu balsam pe buze. Am unul nou, care este foarte bun și miroase aproape la fel de oribil ca 8 Hour cream. Faptul că „miroase a bășină” și copiii fug de el îl face doar al meu. Este cred singurul lucru din casa asta pe care îl ating numai eu, pe care nu îl mută niciodată nimeni de la locul lui, pe care îl găsesc oricând unde l-am lăsat. Și de câte ori dau cu ochii de el îl și folosesc, ca un fel de complicitate a noastră, un mic gest de recunoștință că face parte din viața mea.

Aflu că un băiat a fugit din carantină de la Brăila ca să-și violeze vecina. Cum zice Ofelia, if there’s a will, there’s a way. Restul știrilor din țară sunt la fel de absurde și de strigătoare la cer, despre orice ar fi ele. Pe cuvânt dacă îmi mai vine să ies vreodată din casă! Stând în scorbura mea și observând viața și oamenii foarte de departe și fără contact 1 la 1, lumea îmi pare un loc atâta de străin, iar oamenii niște creaturi nesuferit de proaste, egoiste și iresponsabile. Așa era și înainte? Așa va fi și după? Nu-mi mai amintesc, nu mai știu. E un mind-fuck pe care sper să-l pot consuma fără să mă înghită de tot. Nu știu, azi lucrurile par mai urâte și mai ireversibile ca ieri.

Marți, 7 aprilie

Ieri Filippa a adormit accidental pe la 6 după amiaza și a dormit până la 10 în dimineața asta. S-a trezit minunat de ciufulită și boțită, nici nu-mi vine să o las să se pieptene sau să se spele pe față. Îmi povestește ce a visat și inventariază băieții de care este îndrăgostită. Bea lapte și mănâncă pandișpan cu caramel și nuci deasupra și face mustăți groase, de spumă de lapte și caramel. Se ridică brusc și pleacă la ea în cameră.

Doamne, cum este acest clip cu Andreea Marin la ea acasă! Acest clip în care vrea să strângă niște bani pentru nici ea nu știe exact pentru ce, vânzând două poșete odioase pe care le sprijină în locul partiturilor pe un pian alb (da, vomităm cu toții aici) la ea în sufragerie, unde pianul în cauză cântă singur la pian. Doamne, aibi îndurare! Societatea civilă a demascat zilele astea niște influenceri care primeau bani pentru o campanie umanitară de strângere de fonduri cu tombolă, dar asta este nimic pe lângă acest suprem moment cu poșete. Recomand această piedică în calea uitării a cine a fost, este și va fi Andreea Marin.

Consider că Internetul nu mai merită cititi astăzi, așa că mă duc să pregătesc prânzul cu Timon. Chiftele cu nesfârșite verdețuri și legume rase și usturoi. Date prin pesmet, ca să fie crocante și să nu ceară pâine. Și un hârdău de salată din frunze amestecate.

Iacob vine la masă tuns. E drept că l-am văzut scurt întrând de dimineață la Alex în baie, dar nu mi-am imaginat că atunci când îl chem la prânz iese tot de acolo. Tuns! Cică s-a tuns ca-n Peaky Blinders. Nu știu dacă este adevărat sau nu, dar s-a tuns foarte bine, îi stă super. A asudat în această misiune, pentru că noi avem o mașină de tuns modestă, iar el necesită ceva professional, eventual pentru oi. Cică să nu intru în baie, că face el curat după ce mănâncă. Mmmbine.

În premieră mondială îmi laudă chiftelele. De obicei strâmbă din nas, critică și îmi explică superioritatea rețetei suedeze de chiftele, reușind să mă enerveze cumplit. Acum își mai pune și a doua porție, iar la finalul mesei mă anunță că data viitoare gătește el. The Swedish ones, cu purée, normal.

Alex are de ținut un curs prin Skype. Îi anunță pe copii că diseară are nevoie de două ore pline de liniște. Timon pune întrebări. Se gudură de bucurie când aude că tatăl lui ține acest curs. Entuziasmul lui este ciudat, exagerat și foarte nespecific, aproape îi spune că e mândru. Urmărindu-l puțin în discursul de încântare și excitare, ne dăm seama că a înțeles că tatăl lui predă pentru studenții de la Hogwarts în loc de Harvard. Îi explicăm că sunt două locuri diferite și că Alex predă pentru o universitate din America, nu din Anglia. Este dezamăgit. Era stelar dacă preda la Hogwarts. Cam orice om poate ține cursuri în alte părți.

Miercuri, 8 aprilie

M-am trezit în zori de la un miros inconfundabil de cauciuc ars. Am urcat pe acoperiș, convinsă că arde ceva în curtea vecinilor. Era și fum, mirosul insuportabil, dar nici urmă de foc. Cobor în casă și închid bine toate geamurile. Pe Facebook toată lumea se plânge de același lucru. Iar ard ăștia deșeuri! Caut să comand purificatorul de aer pe care tot vrem să-l comandăm și pe care am amânat să-l luam până am uitat de el. Ăla recomandat de Simona acum o lună nu mai e în stoc, normal. Alege Alex ceva asemănător, îl livrează azi.

Îmi cos un tiv la niște pantaloni și nasturii la o fustă adusă de la curățătorie. Iubesc cusutul. Filippa mă întreabă de ce noi coasem așa de puțin, dacă ne place așa de mult la amândouă. Îi spun că nu știu. Îmi amintesc că am undeva într-o cutie cu pânzeturi un guler croșetat de bunica lui Alex. Ceva bej, foarte old school, foarte de fetiță. Îl găsesc și încep să-l cos la gâtul unui tricou din bumbac gri, industrial. Filippa zice că ar arăta mai bine invers, plin în față și încheiat în spate, cu funda PE spate. Are dreptate. Descos și cos cum foarte bine zice ea.

Piticii preiau sufrageria și pictează. Pe masă, sub masă, peste tot. Mi se pare că au talent. Sunt nebună, e de la pandemie. Îmi place cum se aruncă ei în câte o treabă cu orele și nu cer ajutor, nu cer nici mâncare. Ăștia sunt făcuți pentru starea de urgență. Li se potrivește mănușă. Am sezația că doar ne întâlnim prin casă din când în când, ca niște prieteni de vârste foarte diferite.

Băieții văd Dead Poets Society. Toți îl știu, l-au mai văzut. Toți îl adoră, îl sorb minut cu minut. Îi ascult din camera mea. După reacțiile lor îmi dau seama unde este filmul. Îl știu pe de rost, cred că l-am văzut de zece ori. Îmi amintesc când l-am văzut prima oară, în 1995, de pe VHS, în laboratorul de chimie de la liceul meu din Breaza. Ce timpuri, ce epifanie!

Joi, 9 aprilie

Filippa se trezește și se aruncă în LEGO. În pijama, nespălată pe dinți. Timon se trezește și el și mă salută cu „Oh, Captain, my Captain”. Își pun singuri micul dejun: câte o cană de lapte și o plăcintă cu mere.

Mă apuc să transcriu rețetele mele în caietul de rețete al bunicii. Este un repertoar mare, cu foile îngălbenite de vreme, caligrafiat impecabil cu stiloul de Tata Moșu. Mama zice că le-a adunat el pe toate la un loc într-o iarnă, probabil mai mult la lumina lămpii cu gaz. Cu ortografia veche, scriind ECLAIR și FOAE și FOUR SEC, cu ingrediente pe care probabil că la momentul când le-a scris se întrebau cu toții dacă le vor mai vedea în fața ochilor vreodată: unt, rom, păstaie de vanilie.

Îmi amintesc cum bunica păstra în frigider ingredientele pentru vreo prăjitură sau vreun tort. Cu răbdare de înger, cu săptămânile uneori, până le aduna pe toate. Unul dintre lucrurile splendide pe care bunica mea le-a făcut a fost că a refuzat cu o încăpățânare și cu o forță (pe care numai cei care o cunosc și le pot închipui) să gătească din sărăcie. Prefera să ne facă o dată la două luni ecler cu cremă de vanilie și glazură de caramel decât să ne facă săptămânal salam de biscuiți.

Îi iubesc rețetele și le fac cu copiii, povestindu-le mereu anecdote de familie, râzând prostește de cele mai multe ori. Am și câteva rețete de la surorile ei, cum ar fi checul cu ciocolată al mătușii Marieta și prăjitura cu bezea și dulceață de vișine a lui Șor. Le-am transcris azi și am transcris și rețetele de la Mani și Maia, străbunica și bunica lui Alex. Alte comori și acolo. La mine a ajuns un teanc de hârtii copiate pe care le voi păstra negreșit pentru că, transcriind azi, mi-am dat seama de schimbarea siguranței caligrafiei odată cu înaintarea în vârstă a Maiei și de schimbarea ingredientelor odată cu înmulțirea anilor comunismului. Untul a devenit margarină peste tot, au apărut prăjituri improbabile care se numesc „fără ou” sau „economică”. Prima rețetă este una de tort din 20 de ouă și juma’ de kil de unt, ultima este o prăjitură cu numele unei colege de serviciu, cu margarină, 3 ouă și „mirosuri” în loc de altădată foarte precisele coji de portocală sau lămâie sau rom sau vanilie.

În timpul acestei izolări mă duc des cu gândul la anii comunismului, la viața de zi cu zi a bunicilor și părinții noștri. Și cred că ăsta e unul dintre motivele pentru care nu mă mai plâng de nimic. Prin comparație, noi trăim doar ceva neplăcut, atâta tot. Îmi este foarte dor de ei și probabil că de-aia sunt așa de sentimentală și de patetică. Anyway, trăirea asta mult mai conștientă a zilelor altfel goale și a ritualurilor gospodăriei, multe și interminabile, cred că seamănă cu tinerețea lor toată, numai că noi avem mii și mii de cărți și filme, avem unt și detergent și tot felul de mașinării credincioase nouă, avem căldură, lumină, telefoane și Internet, LEGO și toată muzica.

Mi-am dat seama că fac 40 de ani în câteva zile și nu am și io un parfum. Ca o femeie. Nu că mi-aș dori parfum sau că de azi nu aș mai detesta parfumurile și ideea de parfum, dar azi cred că unele lucruri trebuie să se întâmple conform legilor date de comportamentul majorității, nu altfel. Am vorbit cu D care are o problemă asemănătoare - ea nu are o poșetă elegantă, corespunzătoare unei ieșiri simandicoase care nu se va întâmpla într-un orizont de timp previzibil. Trăiesc cu voluptate această superficialitate absolut ridicolă. Ea este acel unic lucru pe care îl au în comun chiar toate prietenele mele. Frivolitatea este viața noastră, iar când ea se subțiază sub limita suportabilului, mă apucă pandaliile. Îmi imaginez că atunci când oamenii nu-și mai îngăduie să fie imbecili sau ridicoli și când se iau foarte în serios tot timpul le mor sufletele înecate în ceva vâscos, fără gust și fără miros.

Vineri, 10 aprilie

Zorile sunt doar ale mele dacă vreau, ăștia toți dorm buștean toate diminețile. Azi e perfect, aerul miroase a liliac, totul în jur înverzește timid, niște vrăbii mahalagioaice se ceartă și se bat lângă mine pe balcon, la soare. Orașul nu se aude. Deloc.

Scotocesc în acest grup de Facebook numit “What do you see from your window? #StayAtHome”. Nu mă pot opri. Pe lângă că parțial îmi bucură mica obsesie secretă legată de casele oamenilor și cum sunt ele pe dinăuntru, îmi face bine în multe feluri. În acest timp al oversharing-ului, aici văd locuri și case noi, ale unor oameni pe care nu-i cunosc și cred că aveam nevoie să amestec imaginile astea cu amintirile recente din casele cunoscuților de pe Facebook. Are o duioșie aparte acest grup, unde un domn din Germania vrea să împuște doi iepuri, și poate se însoară sau își găsește o gagică odată cu postarea priveliștii lui. Cineva dintr-o suburbie a Parisului postează supărat acoperișurile și terasele improvizate ale vecinilor, de o frumusețe fără cuvinte, specificând că mai sunt și oameni săraci în grupul ăsta, nu numai bogătași care stau izolați în case la marginea oceanului. Mulți oameni își pun lângă poze frânturi de povești de viață, de moarte, de familie, de dragoste, de singurătate. Preferatele mele sunt pozele Mihaelei de la Cluj care de la fereastra ei vede oameni, iar nu locuri, în gesturi și situații firești, de care eu am nevoie zilele astea.

Îmi fac unghiile cu Filippa, fără grabă, ciripind tot felul. Ea le vrea în două culori, într-o simetrie foarte interesantă și într-o combinată cromatică pe care o ador. Eu le vreau de culoarea ciocolatei. Pandemie sau nu, izolare sau dezmăț social, vopsitul unghiilor se execută cu sfințenie. În primele două săptămâni am exagerat, le-am pictat isteric, la 3-4 zile. Apoi am luat o pauză. Acum am revenit la normal. Ce șansă că am această slăbiciune pentru oje! Am tot ce ne trebuie pentru o izolare de un an.

Împachetăm ca să plecăm la Breaza. Completăm declarații, pentru noi și pentru copii, neștiind dacă așa trebuie sau nu. Ajungem cu bine, neopriți de poliție. Părinții se topesc când aud și văd copiii în curte, dar nu-i pot îmbrățișa.

Sâmbătă, 11 aprilie

Alex montează trambulina cu copiii și apoi sar toți nebunește în ea, vreo oră. Îi bag greu în casă la prânz, doar pentru o ciorbă. Apoi fug toți afară cu sete de copaci și garduri de călărit, de lemne de tăiat și construit, de câine de alergat, de mușuroaie de numărat. Desculți, gălăgioși, dezbrăcați, jegoși.

Noi doi am plecat la o plimbare pe dealuri și e prima oară când nu a venit după noi nici măcar câinele. Toți erau preocupați să dea foc la ceva în spatele casei. Am urcat mult și mi-a fost cumplit de greu după cinci săptămâni în casă. Prima oră am simțit la fiecare pas că mă lasă puterile sau respirația. Sau și puterile și respirația. A doua oră nu am mai avut nicio problemă și sper să nu fac o febră musculară de șahist mâine, ca să mă simt de rahat toată ziua.

Dealurile astea sunt la fel de frumoase ca-n copilăria mea, deși în copilăria mea erau de zece de ori mai puține case și nu exista gunoi în râpe sau la margini de drum. Neamul prost a construit și aici, mult și oribil. Măcar e bine că neamul prost nu se plimbă pe potecile astea și nu iese din curtea lui cu arbuși tunși în formă de Tour Eiffel, așa că nu-l întâlnești, nu-i vezi privirea sau mersul. La Pietriș, în vârful dealului, a apărut mult beton cu o oroare de poartă sculptată în moț. Ceva care te lasă fără aer și fără cuvinte. Avem un primar tânăr și modern, care pune termopan la Rai.

Am coborât prin pădurea de fagi și mesteceni până în poiană, de unde am urcat prin pădurea de pini și brazi și molizi și pe urmă am coborât prin grădini. Miroase a rășină și a iarbă nouă și a flori de prun. Facem câteva fotografii și trăncănim și râdem și ne întâlnim la un moment dat cu Ilie și cu câinele lui lățos și stăm puțin de vorbă și mă bucur mult să-l văd și-i povestesc pe urmă lui Alex despre el și fratele lui mai mic care a fost coleg de clasă cu mine. Ajungem acasă și găsim toți copiii în trambulină, cu câine cu tot.