Fața lumii s-a schimbat, suntem cu toții buimaci, îmbuibați cu cuptoare întregi de prăjituri, nu gândim prea limpede, am vrea să găsim lucrurile așa cum le-am lăsat. Dar încă nu ni s-a dezvăluit pe de-a-ntregul în ce fel de lume ne-am trezit.

Vin dintr-o țară în care căscatul gurii e sport național, așa că după ce mi-am ars repede entuziasmul țopăielii, m-am proptit în față la Fragola, gelateria italienească care te îngrașă numai privindu-i vitrina.

De azi, au voie doar copiii, câte-o oră pe zi, să iasă la joacă, însoțiți de câte un adult. E clar că-n fața legii nu putem trece drept copii cu toții, chit că ăla mic din tine țipă ca din gură de șarpe să se joace măcar un pic pe-afară!

Anunțurile importante pentru comunitate, de la spectacole la stări de necesitate, se făceau simplu și la obiect, cu mașini ale primăriei străbătând orașul cu megafonul pornit, rulând anunțul. Cine scăpa anunțul, oricum afla seara la terasă sau din parc.

Cineva a pus tare, cât să umple liniștea asurzitoare, „Singing in the rain”. Au urmat apoi, alți vecini. Leapșă pe musicaluri de la o casă la alta. M-a tentat deunăzi să pun și eu „What a wonderful world”, dar nu știam cum să sar peste versul „I see friends, shaking hands”.