We, The Little People. Jurnal de izolare: 27.04-01.05

Luni, 27 aprilie

Au început peste tot niște discuții lungi despre moartea învățământului privat din cauza deciziei Guvernului de a nu mai deschide școlile în mai și iunie. Sunt uluitoare reacțiile tuturor, de la Guvern la părinți și acești specialiști în educație din mediul privat.

Guvernanții vor educație online, de azi, gata! Și li se pare că asta se înâmplă, așa, prin magie, în urma unei decizii. Ei dictează și copiii și profesorii schimbă macazul. Oare, pe bune, ei înțeleg DOAR atât? Sau joacă la cacealma? Pe de altă parte, ăștia cu școli private plâng că mor de foame din cauză că nu se redeschid fizic școlile și nu pot convinge părinții să le plătească taxele. Nu trebuie decât un research de o jumătate de zi ca să afli cum funcționează numai online și pe bani grei, nu pe mărunțiș, niște mari instituții, niște catedrale ale învățământului lumii. Părinții români nu mai vor să plătească? Păi poate că nici nu au de ce, mulți dintre ei…

Când Iacob a intrat în anul ăsta sabatic, cel mai mare șoc a fost pentru el că după opt clase terminate decent, nu avea nici cea mai mică responsabilitate față de ce învăța, era complet nepregătit pentru studiu individual sau interacțiune de la egal la egal cu profesorii, nu avea habar despre alte surse și resurse de învățat în afară de ce dicta Ministerul Educației. A fost nevoie de ceva suferință, de un întreg proces de ajustare și de negociere cu propriile limitări ca să poată conștientiza splendoarea faptului că învățatul se produce tot timpul și oriunde. Și cel mai trist este că a fost nevoie să stea departe de școală ca să ajungă să prețuiască învățatul și să devină șeful propriei evoluții.

Îmi e din ce în ce mai clar că școala românească tradițională, de stat sau privată, nu face decât să crească rădăcinile celei mai toxice relații colective din istorie, cu toate elementele, de la carte, de la crearea de dependențe, la lipsă de respect, la abuz, la iresponsabilitate, la orice poți gândi. Pentru că, iată, vine o pandemie și observăm cum o țară întreagă a înțeles că școala online înseamnă să ții copilul în fața Zoom-ului numărul de ore pe care le petrecea la școală. Aud de părinți nemulțumiți că nu se face grădiniță online, eventual cu program prelungit. Păi să nu vreau eu să stau izolată în casă până la sfârșitul vieții?

Ne-am făcut hârtii și am ieșit cu bicicletele la ce aveam de rezolvat azi. Este superb Bucureștiul în zilele astea fără mașini și oameni. Am trișat puțin traseul spre birou, ca să putem lua o cafea to go, să ne simțim ca niște oameni. La întoarcere am oprit la artizanii de înghețată și la Mega.

Nougat de la Delhaize. Cu nuci. Asta e pohta ce-am pohtit eu astăzi. Aș vrea să-mi fie rușine, dar nu-mi e deloc. Mi-am trăit un fel de pedeapsă în plictis teribil tăind niște kile de pătrunjel și ceapă verde și roșii într-un tabouleh uriaș fără bulgur pe care l-am făcut la prânz. A ieșit superb, dar era să adorm peste el. Am găsit duminică, în piață la Câmpina, acest bătrân care vindea legături de verdețuri și i-am cumpărat tot pătrunjelul și tot prazul.

Am făcut pâine. Fără rețetă, din ochi, ca de obicei. Fără farafastâcuri, fără chin, fără pretenții de brutar talentat, pentru că eu sunt doar o mamă într-un apartament și fac pâine pentru că am niște timp și mulți copii mâncăcioși.

I-am dat „rețeta” mea Gabrielei și mi-a fost puțin jenă cu aluatul pe care îl fac, la care măsor uleiul de măsline în căușul palmei, pe care îl lucrez numai până mi se curăță mâinile, pe care îl las să crească și apoi îl coc. Nu fac maia, nu transpir frământând, nu dospesc ore- zile- luni- ani la frigider sau naiba mai știe unde. Totul este atâta de rapid și de ușor că mă întreb dacă o fi bună pâinea asta de la mine din cuptor, care nouă ne place la nebunie, sau o fi de fapt o porcărie. Nu mă gândesc niciodată la frumusețea pâinilor mele. Dar acum vreo săptămână m-a preocupat vreo 13 minute acest lucru, când mi s-a umplut Facebook-ul de niște pâini superbe, perfecte, așa cum ale mele nu vor fi vreodată. Mie îmi plac astea modeste și nespectaculoase, zgrumțuroase, crăpate, lipsite de trufie.

Continuăm să ne uităm cu băieții la filme vechi. Nu știu cum de nu le-am arătat până azi Rain Man. Nu au clipit, i-a sedus această vechitură minunată, acești actori uriași.

Marți, 28 aprilie

De dimineață îmi vizitez influencer-ițele, ca să rămân conectată cu lumea, să ies din bula mea personală. Ceva se întâmplă, căci după ce nu am mai trecut prin conturile lor vreo 2-3 săptămâni, azi am impresia că toate au luat-o razna. Prima observație e că, cu cât au trecut săptămânile, ele se dezbracă mai mult. Spectacolul este doar grotesc. Dacă până acum era ridicol și absurd și mă amuzam ceva, acum nu mai este cazul. Cănile de cafea nu mai stau pe mese, ele s-au mutat direct în sau pe chiloți. Viața s-a mutat în paturi, între cearceafuri, seminude, machiate mult, făcând și zicând nimic. Preocupările legate de sport, viață sănătoasă și modă au loc și ele în costumații mărunte, asortate cu buze anormal de umede, nefiresc răsfrânte când numără minutele cât stau în planșă. Udă plantele de apartament expunând niște decolteuri panoramice, își alăptează copiii îmbrăcate în rochii de seară, încălțate cu sandale cu tocuri sau platforme mai înalte ca picioarele, ÎN PICIOARE, la bucătărie. Aici s-a ajuns, nu mai urmăresc o comedie, ci un film de groază.

După amiază începem mutarea biroului, cu împachetat și organziat. Ne-am dat trei zile la dispoziție. Ne-am mutat de foarte multe ori și de fiecare data mi-a plăcut la nebunie. Să fac cartoane, să triez, să scriu pe cutii, să organizez reciclări și donații masive. Azi ne „ajută” și Timon, care vrea să păstreze el tot, să nu aruncăm nimic. Ne înveselim cu ciocolată. Merge foarte repede, avem mare spor.

Am sărit peste prânz. La cină sunt toți niște lupi flămânzi. Le fac paste bolognese. Pentru mine fac o tartă cu praz. Nu am mai făcut de prea mult timp, uitasem cât este de bună. Noroc cu bătrânul din piață de la Câmpina! Dacă nu mă întreba el dacă nu vreau și praz, azi nu puneam pe masă această superbitate.

Îmi dau seama că toată izolarea asta eu nu am văzut niciun banana bread pe Facebook. Nu știu cum s-a întâmplat asta, că am auzit că a fost un delir de poze și rețete. Mie îmi iese ceva mega scârbos. Am încercat de două ori, nu mai încerc. Nu mă mai chinui, că nimeni din familie nu moare după banana bread, iar când ni se face poftă, luăm de la M60 - aveau unul superb. Acuma desigur că-mi e dor de M60 și de banana bread-ul lor.

Miercuri, 29 aprilie

Azi e zi full de triat și împachetat. Facem o pauză pentru că lumina se face atâta de frumoasă peste piață că trebuie privită. Suntem vrăjiți de atitudinea și postura unui bărbat homeless care stă la soare pe o bancă și arată ca un regizor alternativ din LA. Ne înduioșează total frumusețea Bucureștiului care nu mai miroase a pipi, în care ai niște priveliști atâta de diverse, cum greu mai găsești în Europa, în care păsările cântă isteric zi și noapte și în care cred că e cel mai mult cer roz din viața mea.

Împachetând papetăria biroului mi se face poftă să stau un ceas într-un magazin de creioane și stilouri și caiete și plicuri și agende și tot felul de rahaturi pentru birou simple, superbe, pe care le voi folosi sau nu, cel mai probabil nu, dar pe care le cumpăr pentru că miros ceresc și pentru că am de alinat sărăcia și lipsa din copilăria comunistă.

Băieții sunt acasă. Citesc și își improvizează singuri cina.

Joi, 30 aprilie

În ultimii cinci ani am avut trei mutări, casă plus birou, cu firme diferite, cu oameni diferiți. De fiecare dată m-au impresionat imens „mutanții”- așa le zice Iacob. Cu oameni așa de serioși, punctuali, muncitori, atenți și politicoși chiar am avea o țară ca afară. De ăștia de azi mi-a plăcut mai mult decât de alții pentru că într-una din cutiile desfăcute, unul dintre ei a văzut un pachet de cartoline înfoliate, făcute pentru proiecțiile filmului din Canada. Îi zice colegului lui: „Ia uite, s-a făcut și carte cu colectiv, nu știam”. Îl întreb dacă a văzut filmul. Zice că da. Îi spun că noi l-am făcut. Zâmbește și ne felicită. Ne împrietenim pe Facebook.

Urcăm pe terasă toate plantele din birou și încep să visez la cum îmi voi amenaja aici un loc de vis în care să-mi petrec vara, primindu-mi în vizită, pe rând, prietenele, bând cafele și vopsindu-ne unghiile.

Am adus cărțile de la birou și ne dăm seama că nu avem loc de ele în rafturile pe care le avem. Ne apucăm să reorganizăm toate cărțile din casă: scoatem preț de șase cutii mari. Noroc că avem loc unde să facem o nouă bibliotecă la Breaza.

Vineri, 1 mai

Dormim ca porcii după mutarea de ieri. Ne trezim pe la prânz și pornim alene spre Breaza, cu oprire la Sweetology, ca să-i ducem Filippei înghețata ei preferată. Luăm câte o felie de pizza la tavă și asta ne dă un sentiment ciudat, de regăsit un bine și un normal din altă viață, uitat, îngropat parcă undeva în mintea noastră. Iar asta numai după două luni! Ce răsfățați și ipocriți suntem! Bunicii noștri au trăit războiul și foametea, comunismul și groaza și nu s-au mai plâns atâta!

Drumul e gol, kilometri întregi nu vedem nicio mașină, parcă am fi singurii care fac drumul ăsta azi. E frumos, dar puțin straniu, apoi îmi dau seama că e ora mesei, ora sfântului grătar de 1 Mai. Românii nu pot fi pe drumuri acum, ei îndeplinesc un ritual de importanță religioasă, dacă îi intrebi este chiar o tradiție strămoșească.

Filippa ne așteaptă în vârful gardului, cu Jim gudurându-i-se la picioare, e bronzată pe obraji și pe mâini și și-a sfâșiat puțin rochia la poale. Mi se pare că ceva mai frumos nu poate exista. Timon sare din mașină să deschidă poarta - credem noi. Dar el sare peste poartă și țâșnește la fugă cu Jim, înspre fundul grădinii. Nu îi mai vede nimeni mult timp.

Grădina e perfecta, bunicii sunt fericiți că au stat închiși săptămâna asta cu Filippa care i-a distrat grozav, cu mai tot ce spune și ce face pentru că e la vârsta aia cea mai liberă și mai deșteaptă din toată viața. Mergem desculți prin curte, chiar dacă iarba e udă și pământul e încă rece. De abia acum a înflorit lilacul. A înflorit ca un nebun total, parfumat ca un rege. Glicina are și ea câteva flori mici, modeste. Nu-i simt mirosul. Este groaznic de bătrână, nu mai are prea multă forță, trebuie să o ajutăm cumva să-și revină.

Îmi plac micile obsesii colective legate de florile de sezon. Ele au început odată cu Facebook și Instagram și le găsesc tare frumoase în compulsivitatea lor. Rapița a fost prima regină, apoi a urmat liliacul, anul ăsta s-a descoperit glicina. De anul trecut a început timid domnia bujorilor, dar anul ăsta ei au devenit împărații absoluți ai florilor din casele, grădinile și wall-urile oamenilor. Îmi place la nebunie! Îmi place că grădinile intră în case, că oamenii se preocupă de mai frumosul din jurul lor.

Suntem trimiși la piață. Băieții vor să facem un grătar, ca toți oamenii. Îmi explică Iacob că nu e normal ca noi să nu facem NICIODATĂ un grătar cu familia, cu prietenii. Le cumpărăm ce doresc, ei fac focul și o ajută pe bunica să frigă carnea. Toată lumea e fricită. Și toată lumea pute a fum.

Am făcut cumpărături pe o săptămână, ca să nu mai ieșim din casă. Mi-am luat mușcate roșii, clasice, necurgătoare, nebătute. Mușcate de prispă de bunică. Și garofițe și trifoi. Le plantez mâine când ajungem acasă. Copiii vor toți la ei acasă.