We, The Little People. Jurnal de izolare: 30.03 - 04.04

Luni, 30 martie

M-am trezit mahmură. Ceva ce nu prea am mai trăit, pentru că eu nu sunt mahmură aproape niciodată. În fine, încerc să o duc pe picioare, dar m-aș interna, sinceră să fiu. Deși nu e un moment bun să fii mahmur, pare că e totuși un moment în care e foarte ușor ajungi să bei prea mult. Și asta numai stând acasă, multe ore de vorbă cu partenerul tău- such is life.

De dimineață am auzit în casă numai liniștea de care aveam nevoie. Copiii și-au ales câte un album de artă, scotocind prin toate. Timon a stat 2 ceasuri cu Neo Rauch în brațe, iar Filippa cu Dali- na, ea are 5 ani jumate, e de înțeles… Alex stă cu ei și le răspunde la întrebări, la sute de întrebări.

Eu fac o omletă uriașă, cu telemea, cu prea multă ceapă verde și cu prea mult mărar. Așa ne făcea mama în weekend-uri, când eram mici. Asta e o madlenă de-a mea. Și mi se pare că așa ceva se mănâncă numai cu toată familia, nu o poți mânca singur sau cu prietenii.

De când am schimbat configurația sufrageriei ca să încapă biroul lui Alex, văzutul de filme în familie nu mai e așa fun pentru că nu mai avem loc toți. Timon găsește rapid soluția: ne mai trebuie o canapea,  una mai mare, ceea ce e adevărat, dar parcă nu e momentul să facem schimbări de-astea pentru că ne vom recăpăta viața de dinainte și casa va fi iar confortabilă și de ajuns pentru tot. Îi explicăm asta, ne zice că nu știm cât va dura și că momentul ăsta trebuie trăit bine, așa că începe el singur să caute canapele la Ikea. Intrăm și noi în căutare. Ne certăm, bineînțeles. Nu mai căutăm nimic.

De supărare fac o prăjitură. Un Figaro. Nu respect rețeta: fac blatul fără zahăr. Pun mai mult magiun decât de obicei și îl amestec cu rom. Shot dublu. Bezeaua o fac ca oamenii. Iese ceva divin.

Cu ultimul cubuleț de drojdie din viața mea fac un aluat de pâine. Bag trei pâini mici la cuptor și începem să vedem “Letter for the king”. Copiii îl adoră. Îl vedem pe tot odată, întinși pe jos unii dintre noi, toți halind pâine caldă. După miezul nopții ne târâm în paturi și Timon ne anunță că mâine comandăm o canapea mai mare, orice ar fi.

Marți, 31 martie

Am băut cafeaua de dimineață cu Livia la telefon. Am stat să mă bată vântul într-un culcuș vechi de-al câinelui, reciclat de copii săptămâna trecută și așezat pe terasa de pe acoperiș. Am râs ca proastele de câte rufe spălăm, de cât de des punem aspiratorul și de cât de istovitoare sunt aceste treburi ale gospodăriei și pentru că acum le faci temeinic, dar și pentru că ele nu se mai termină de când stăm cu toții tot timpul în casă.

Ne-am imaginat cum după lockdown lumea va petrece nebunește, spre disperarea medicilor care vor fi crezut că au scăpat, că se relaxează treaba la ATI, dar de fapt începe un nou coșmar pentru ei, al tratării efectelor dezmățului de zile și nopți întregi. Va fi ceva mai nasol decât la sfârșitul Postului Paștelui sau al Crăciunului când crapă credincioșii pe capete de la exces de jumări sau drob. O țară întreagă va fi beată, fumată, imbuibată cu junk food, după așa o perioadă de viață sedentară și alimentație corectă. Și câte glezne se vor suci de la dancing nesfârșit, câte pingele se vor rupe!  Până și Livia a ajuns să creadă că va sta în oraș, la dancing cu Prosecco, până pe la ora 1 noaptea!

Citește prima parte a jurnalului We, The Little People, 23-28 martie.

E aproape prânzul și în casă încă se doarme porcește după exagerarea de ieri cu un sezon de serial dintr-o dată. Le ascult tuturor respirațiile când trec prin dreptul camerelor lor: una ușoară și perfect ritmică, una atâta de adâncă și de lungă că pare că e a unui dragon, una cu sforăieli, plescăituri, întreruptă de cuvinte șuierate în vis. Nimeni nu ar ghici care e a cui. Eu le recunosc dintr-o mie.

Am comandat canapea și am gătit o limbă cu măsline și felii de lămâie.

Miercuri, 1 aprilie

Piticii fac bijuterii cu sârmă de vreo 2 ore. Ambii fac medalioane pentru mine, Timon cu o piatră adusă de Iacob din Suedia, Filippa cu niște scoici de pe cine știe ce plajă. Timon folosește mai multe tipuri de sârmă, cu grosimi și culori diferite, Filippa numai un fel de sârmă, cea mai fină, greu de manevrat, dar de care nu se plictisește deloc. Iacob citește “Împăratul muștelor”.

Azi s-au trezit din somn grupurile de Watsapp de părinți. Colegii lui Timon au terminat toate fișele, și de română și de matematică și capitolele bifate din culegeri. Timon a trecut de jumătatea matematicii. De română nici nu s-a apucat. Nu avem culegeri și nici nu vom avea vreodată. Am jurat asta în 1989, plângând cu un Olivotto în mână.

Zilnic citește, face teme cât făcea și înainte, când mergea la școală. De restul timpului aș zice că trebuie să se bucure, nu să-l chinui. Refuz să-l țin pe scaun ore întregi ca și cum ar fi la școală. Nimeni nu e la școală zilele astea și ar fi bine să terminăm să fim nebuni. Să lăsăm copiii să fie oameni și să facă lucruri deștepte. Să nu-și înțelenească mințile între capitole de culgeri, în arest la domiciliu. Și noi, adulții, să terminăm cu obsesia dezvoltării personale cu orice preț și în orice moment al vieții. Să ne oprim din devenirea asta obligatorie. Suntem într-o situație pe care nu o dorim, hai să nu încercăm să facem ceva special și înălțător din asta că ne va ieși căcat. Și e păcat.

Iar ni se face dor de Asia și de mâncarea perfectă din piețe și de pe străzi. Copiii cer noodles. Cu legume și plante aromate. European spicy.

Văd cu băieții “Good Will Hunting”. Iacob îl știe pe de rost, la frame, ca pe orice alt film a văzut vreodată. Timon îl vede prima oară și îi place de moare. Îi place porcoșenia conversațiilor, îl adoră pe Robin Williams și se topește când Will pleacă după fata aia la final. I se pare că e cel mai bărbătesc gest cu putință. Iar mie mi se pare că la 10 ani jumate în carantină asta ai de învățat, nu altceva.

Joi, 2 aprilie

Iacob a reînceput să cânte la chitară. Încearcă să mai scape de coșmarul izolării în casă cu toată familia. E tot ce îi lipsea în acest an sabatic. E trist acum, dar superb în perspectiva unei vieți întregi de om, aș zice. Probabil că dintre noi toți lui îi e cel mai greu. La 14 ani jumate e un film horror să fii închis cu ai tăi și doi frați mai mici în casă. Se ține bine totuși. Îl ajută căștile și balconul mare de la camera lui. Mă amuză că îl spală și îl mătură și îl aranjează zilnic. Cred că ține un jurnal secret al mișcărilor din părculeț și din balcoanele vecinilor. E fascinat de diversitatea comportamentului uman. Nu era conștient de asta până acum.

La noi există regula că nu facem cartofi prăjiți în casă. Niciodată. Acuma, sastisită de toată mâncarea sănătoasă, pâinea cu maia, bucuria vegană & sugar-fee a vieții între 4 pereți de pe Facebook, mi-am luat lumea în cap și am prăjit cartofi. Mulți cartofi. Mulți cartofi prăjiți cu mujdei de usturoi. Ași fi pus lângă și niște cârnați, prăjiți și ăia, dar mi-a fost lene. Și nu am făcut nici azi niciun curs online. Nu m-am preocupat de viitorul meu ca persoană nici azi.

Filippa și-a pus cea mai frumoasă rochie de balet, aia cu paiete turcoaz și a dansat în paralel cu balerinele de la Opera din Paris care a pus la dispoziția norodului „Lacul lebedelor”. Tocmai când mă gândeam că mă acresc naibii de tot pentru că mi se pare un spectacol extrem de nereușit, pentru că e plictisitor și de la țară, îmi vine inima la loc, căci o aud cum îi rezumă lui Timon ce a văzut:  „Timooon, prințul ăsta slab și de care mie nu-mi place DELOC  s-a îndrăgostit de lebăda cea mai bătrână și mai înaltă și i-a jurat iubire ETERNĂ.”

Jucăm Canasta în 4. E greu să ne oprim.

Vineri, 3 aprile

Am tuns leușteanul din jardiniera de pe balcon. Îl toc mărunt și îl pun într-o ciorbă de pui pe care o devorează ăștia.

Mă decid ce tort vreau de ziua mea: de lime. Și o prăjitură de nuci cu cremă de cafea. Și o să comand mâncare de la Kunnai și o să dansăm toată ziua.

Mă strigă Filippa și îmi spune să vin repede că Timon a făcut “o monstruozitate”. A intrat alergând în living și a răsturnat găleata cu mopul. Totul e lac. Profit și fac curat în toată casa. Între timp se livrează canapeaua nouă. Unul dintre băieții care cară pachetele mă salută prin ușă, în timp ce spăl WC-ul. Celălalt îl întreabă cu cine vorbește. „Cu doamna de la curățenie”, răspunde. Nu mă pot opri să râd, căci mai am prea mult până termin tot.

Alex și băieții montează canapeaua pe îndelete, făcând mișto unul de celălalt, tachinându-se în timp ce se tratează cu nuga cu nuci.

Ne uităm la un film absolut idiot, nimeni nu știe de ce nu-l oprim, nu ne ridicăm de pe canapea și e așa de bine în ea că probabil că nu o să ne mai mutăm de aici niciodată.

Zilele trec parcă din ce în ce mai repede. Nu mai citesc știrile. Nu mă mai întreb cât mai durează, nu mai încerc să-mi imaginez ce va fi după.

Ultimul gând care-mi trece prin cap înainte să adorm e să nu uit să mă îmbrac săptămânal în blugi. Pentru că blugii nu mint niciodată. Și n-aș vrea să mă căiesc după atâtea săptămâni huzur și lâncezeală.

Sâmbătă, 4 aprilie

Îmi beau cafeaua sus cu Roxana, ciripind la telefon ca niște fete. Cobor și fac un sos Amatriciana, comandă specială de la Iacob care nu cere aproape niciodată nimic.

Mai bine de o oră Alex și Filippa de distrează cu strigăte de bucurie pe Snapchat.

Eu mă uit la poze de când erau copiii mici. Mă ia nostalgia copilăriei lor și a copilăriei mele. Am avut o copilărie perfectă, cu frați, cu veri, cu joacă nerfârșită, cu noroi, scorburi uriașe, câini, pisici, fructe mâncate din copac, zile întregi de v-ați ascuns. Am fost lăsați să ne murdărim ca porcii, să ne cățărăm, să cădem nasol, să ne ridicăm singuri, să ne lovim, să ne șicanăm și să ne batem, să plângem, să ne certăm, să ne împăcăm. Și perfecțiunea copilăriei noastre vine din faptul că nu s-a băgat niciodată niciun adult în treburile noastre.

Mâncăm târziu de prânz și Filippa decretează că “parmezanul este cea mai glorioasă brânză”. Glorioasă, auzi!

Dau o raită prin conturile influencerilor locali, ăia de stil și lifestyle wannabe. Doamne, în ce hal este acest popor dacă aceștia îi sunt influencerii! Mă uit și nici nu mai pot să râd așa cum făceam altădată. Majoritatea au aceeași marotă în ultimul timp: cu ce să ne îmbrăcăm în casă în carantină. Nu contest tema. Dar mă uluiește seriozitatea cosmică cu care este ea tratată, siguranța și suficiența tonului pe care se dau sfaturile acestea “de stil”, de parcă de respectarea lor depinde salvarea sufletelor noastre în negura izolării sociale și salvarea stilului de viață în buza vortexului economic. De fapt lipsa de umor este ceva dezgustător oricând, nu numai în pandemii. Dar în pandemii umorul și autoironia sunt vitale, zic. Îmi înșir niște perle aurii și-mi fac un colier special pentru starea de urgență, că perlele sunt ceva clasic și merg cu toate hainele mele de casă.