We, The Little People. Jurnal de izolare: 4-9 mai

Luni, 4 mai

E 11.30 și deja am avut o zi foarte productivă. Mi-am băut cafeaua singură, uitându-mă pe geam fără niciun gând prin cap, am triat un Everest de rufe și am pus două mașini la spălat, am făcut o ciorbă de perișoare în timp ce-l asistam pe Timon care făcea teme cu fracții în sufragerie, mi-am pus (în sfârșit!) în ordine toate actele, m-am jucat strategic cu Filippa ca să o țin departe de Timon care după teme a făcut școală pe Zoom și am făcut o Chinezească.

Chinezeasca asta e cea mai bună prăjitură cu nuci, cacao neagră și bezea de gălbenuș. Nu aveam în casă niciun strop de ciocolată pentru a o orna și l-am trimis fuga pe Timon la Mega să cumpere o ciocolată cu lapte. Nu a găsit, cică m-a sunat pe Facetime și nu am răspuns, așa că a venit înapoi cum a plecat. Chinezeasca mea de azi nu are decorul chinezesc de unde i se trage numele. Oare mai e pe lumea asta un alt om care să nu poată să găsească ciocolată la supermarket?

Cea mai mare realizare a acestei jumătăți de zi va rămâne faptul că m-am apucat să organizez o petrecere care nu știu cand și nici dacă se va ține. Dar aveam nevoie să-mi pun un reper în calendarul gol- pușcă. Am bătut un cui, viitorul are o ancoră. Ceva verosimil, ușor realizabil. O petrecere la Breaza cum fac în fiecare an, cu toți prietenenii și toată familia, adulți și copii, câini și pisici. Mi se rupe dacă voi schimba data. Sau dacă o s-o schimb de mai multe ori. Până la urmă, petrecerea tot va avea loc, noi ne vom îmbrățișa și vom dansa și cred că ne face bine tuturor să știm că la sfârșitul acestei nebunii, după acest chin surd ne așteaptă măcar acest weekend superb.

Va fi ca-n fiecare an: vom începe cu cafea și cu instrucțiunile date copiilor. Ei se vor risipi rapid în trambulină și în copaci și în podul de fân și pe casă și în hamace și în nisipar și în leagăn și noi nu o să-i urmărim pentru că nu are ce să li se întâmple nasol și oricum vor fi așa de mulți că vor avea grijă toți de toți. Adulții vor mânca și vor fuma și vor bea vin și vor sta de vorbă până noaptea. Vom încerca să-i hrănim pe cei mici și ei nu vor veni la masa și nimeni nu va insista pentru că nu va fi posibilă moartea de foame la această petrecere. De la un moment dat chiar îi vom ignora, iar lor nu o să le pese. Va cânta muzica încet prin curte și unii se vor tolăni în iarbă, unii vor citi, unii vor juca fotbal și badminton, bisericuțele se vor face și desface de zeci de ori. Se vor auzi chiote și hotote de râs și fluiere și zgomote de pahare sparte și scâncete de genunchi juliți. Nimeni nu va plânge. Copiii vor adormi din picioare și îi vom îndesa pe toți într-o cameră, pe jos, pe saltele și izoprene, în mașini sau corturi. Vom face un foc mare înspre livadă, ca să nu deranjăm vecinii cu muzica dată prea tare, vom dansa ca dracii încălzindu-ne prea tare fețele în timp ce ne îngheață fundurile. Spre ziuă, vom căuta abulic în bucătărie ultimele rămășite de mâncare, vom hali ca sălbaticii și pe urmă vom mai dansa puțin. Ne vom prăbuși care pe unde pentru 2-3 ore, până când ne va trezi toaca și clopotul slujbei de duminică de la biserică. Ne vom regrupa smeriți de mahmuri pe terasă, la cafea, supă Tom Kha și pâine cu unt și dulcețuri.

După amiază până seara, Alex și cu mine facem curat în pod. Renunțăm la o grămadă de lucruri, la boxe și stații vechi, la mașina de cusut pe care am folosit-o cu maxim spor zece ani, dar acum nu mai mișcă, la tot felul de lucruri care trebuiau debarasate demult. Băieții ne ajută și duc foarte bucuroși totul jos, în tomberoane sau în grămezi pentru reciclat.

Marți, 5 mai

Cafeaua eu cu mine. Două ore de liniște, citit, tolănit pe canapea. Asta e ce iubesc mai mult din zi: zorile. Acasă și în vacanțe, înainte de pandemie, în timpul ei și după, ăsta e mereu timpul meu bun și egoist.

Am plantat duminică mușcatele și restul de flori pe care le-am luat din piață și ploaia de ieri le-a pompat atâta viață că astăzi sunt semețe și grase, mândre și pline de culoare de-ți vine să le muști. Nu mă pot sătura să le privesc. Mă uit la ele pe geam, e răcoare în casă și-mi place cum îmi îngheață ușor picioarele și pielea își schimbă puțin culoarea. Mă învelesc cu un pled murdar de ciocolată. Citesc și moțăi puțin în jur de 9, cu cartea pe piept, până se trezește Filippa care vine lângă mine cu chef de vorbă.

Îmi caut online o mașină de cusut și prelată în dungi ca să recondiționez niște șezlonguri vechi pentru terasa de pe acoperiș. Nu prea am speranță la altă terasă sau alte șezlonguri de tăvălit vara asta. Trebuie să-mi fac propriul rai, parcă așa era o vorbă.

Vine Iacob la mine rânjind și-mi aduce o rotiță de tăiat pizza cu mâner din porțelan pictat. Nu pot să cred! Am cumpărat rotița asta acum mai bine de zece ani din Sicilia și a dispărut la scurt timp după ce am ajuns acasă. Am căutat-o o vreme, dar am renunțat pentru că mi-am închipuit că am aruncat-o din greșeală. Ei bine, nu! Ea a fost cu noi în tot acest timp, ascunsă de Timon când era bebeluș. În ascunzătoarea lui secretă - o boxă mare despre care ne-am mirat cândva de ce naiba sună dintr-odată așa de prost și pe care am scos-o din uz până la urmă. Boxa era plină de obiecte mici pe care blondul le ascundea de dușmani. Au fost recuperate astăzi, când băieții au inventariat, la Iacob pe balcon, tot ce nu au aruncat ieri. Adică noi am crezut că ei au dus jos pentru reciclat boxele, stația, mașina de cusut și altele, dar ei au ascuns totul. Pentru că vor să le repare și să le vândă! Timon a scris cu stiloul de mână niște bilețele pe care vrea să le lipească pe stâlpii din vecinătatea casei: „elecronice de vânzare: boxă mare. sunați la: interfon stânga jos. străduța stânga. ultima ușă. interfon stânga jos.”

Coc patru vinete uriașe și le fac salată, doar cu ulei de măsline, sare și cimbru, după o rețetă de la Daniel. Nu încerc cu orice preț să alung mirosul de vinete coapte pe flacără, care durează mult, se ascunde bine și nu se transformă, iar eu îl ador. Așa miros în nările mele verile. Bine, miros și a vrej de roșie și a ardei copți și a castravete și mărar, iar când plouă, a musaca de vinete sau a cartofi noi cu mujdei. Îmi plac casele în care miroase mereu a ceva de mâncare. Pentru că în casele astea e lume multă și mâncarea e mereu proaspătă. Și unde se gătește mult și des e multă iubire și mult scandal și mie așa-mi place. Cred, în secret, că în casele în care e voie să miroasă a mâncare trăiesc numai oameni buni.

Miercuri, 6 mai

Copiii sunt foarte supărați că plouă și nu putem zugrăvi terasa de pe acoperiș. Toți trei ne întreabă neîntrerupt când stă ploaia. Dimineața trece pe nesimțite. Fac o supă cremă de roșii cu ardei iute și ulei de măsline. O mâncăm cu parmezan și fără niciun fel de verdeață, că am rămas fără. Stă ploaia și urcăm pe acoperiș la zugrăvit.

Avem doar o pensulă și doi trafaleți. Adică eu stau și copiii muncesc. Nu se ceartă. Își iau foarte în serios treaba. Vorbim verzi și uscate. Merge repede și iese frumos. Alex urcă și el la un moment dat și zice că nu am ales bine culoarea, dar e în minoritate absolută. Dăm două mâini. Desenăm pe jos formele pentru deck și pentru covor. De podea se vor ocupa doar băieții, mâine. Eu mă gândesc numai la ghirlandele de luminițe și la șezlongurile mele cu dungi grej.

Azi am bătut de zece ori propriul record de vorbit cu tata la telefon: 19 minute!!! Am râs mult. Stă cu ochii pe Jim. Este perioada în care păsărelele își scot puișorii la zbor, iar nebunul ăsta de câine le fugărește. Tata e mereu îngerul păzitor al păsărelelor, de când îl știu eu.

Joi, 7 mai

Facem un drum până la Hornbach unde găsim TOT Bucureștiul la cumpărături. Nu știm cum să ieșim mai repede. Am fi ieșit noi imediat, pentru că nu am găsit deloc ce căutam, dar m-am îndrăgostit eu de o planta uriașă cu frunze uriașe, mov pe dedesubt și a trebuit să stăm la coadă ca să o iau. De fapt, mi se pare mișto că toată lumea își face mici lucrări prin case. Îmi place să ghicesc ce are fiecare de făcut, deși nu am vizibilitate prea bună în coșuri, din cauză de distanțarea asta socială. În general, observ că se fac lucrări mici, neprofesionale. Nu reparații capitale, ci chestii mărunte care schimbă aerul unei camere. Ce mulți oameni au treabă cu tapetul! Și ce urât este tapetul pe care îl cumpără! Scuze, rectific, nu este urât, este odios! L-am lăsat pe Alex scurt la coadă cu planta și m-am furișat până la rafturile cu tapet să văd dacă oamenii ăștia aveau de unde alege, înainte să-i judec. Aveau de unde.

Înapoi spre casă ne oprim să luăm pizza de la Buoni e Bravi. Stăm 45 de minute la coadă. E plăcut, toți oamenii sunt binedispuși, optimiști și foarte zâmbitori. Mă împrietenesc cu un băiat vorbăreț de vreo 12 ani care stă pe strada Armenească și care plimbă un lup alb superb, căruia îi e teamă de oameni și de mașini. Băiatul stă puțin la coadă, pleacă pentru că lupul devine anxios stând pe loc, între oameni.

Terasa de pe acoperiș începe să capete sens. Visul nostru frumos de a pune pe jos deck sau o variantă de lemn s-a spulberat pentru moment. Opțiunile sunt obscen de scumpe pentru cât sunt de proaste și de triste. Presupun că era de așteptat într-o țară fără o cultură a lemnului, dar cu o cultură a gresiei și a PVCului alb. În fine, nu ne-am întristat decât puțin. Terasa e frumoasă și foarte mare și deja e super că o avem. Nu mai facem mofturi. De abia aștept să terminăm de recondiționat mobila ca să știu dacă ne trebuie o umbrelă sau două sau alte soluții pentru umbră.

La cină mâncăm doar avocado gol, din coajă, cu sare. Mereu mă bucur când găsesc avocado bune, de parcă ar fi ceva rar. Nu știu de unde-mi vine chestia asta, teama cu care tai fiecare bucată în două, îndoiala cu care le deschid și apoi bucuria că toate sunt bune. De fiecare dată e la fel! După cină beau cu cei mici un ceai de cimbrișor, adunat de noi din grădina de la Breaza. Citesc povestea făcând voci, ca-n fiecare seară de 14 ani încoace.

Vineri, 8 mai

Azi aș vrea să nu fac nimic. Nu am comandat la timp mașina de cusut și acum nu mai e pe stoc. Asta mă enervează și îmi taie cheful de orice, ca unei adolescente care vrea atenție. Mă enervez pe mine și mă duc sus să calc niște rufe și să mă iau la șuturi.

M-aș uita la un serial stupid. Toată ziua m-aș uita, dar nu pot scăpa de copii, așa că nu mă uit deloc. Ziua asta pare mai proastă decât credeam, fără să se întâmple nimic notabil. Ba da, am ales din lada mea cu minuni ascunse niște materiale foarte mișto pentru perne și pufuri. Iar îmi amintesc că nu am mașină de cusut.

Ha! Se face un an de când țin o listă a hainelor, pantofilor și poșetelelor pe care le cumpăr sau de care scap. Un jurnal de intrări și ieșiri de haine, o idee care mi-a venit stând anul trecut de vorbă cu Liana, care tocmai ce încheia un an în care și-a propus (nebuna a și reușit) să nu-și cumpere decât cinci chestii de pus pe ea. Eu nici nu mă gândesc să fac acest exercițiu, dar mi-am făcut, la momentul discuției, o listă cu cinci lucruri pe care mi le-aș lua, dacă ar fi să fiu atâta de nebună încât să-mi iau numai cinci lucruri. Ziceam că mi-aș lua ochelari de soare, cizme, poșetă, eșarfă, rochie din paiete. Le-am bifat pe toate, trei primite cadou, două cumpărate de mine. În fine, am găsit lista de intrări și ieșiri: am dat mai mult decât am luat, ceea ce mă bucură și-mi mai abate gândul de la mașina mea de cusut. Aia pe care NU o am.

Sâmbătă, 9 mai

Dau cu lac transparent mat scaunele și masa pe care le vom folosi pe terasă. Este o mobilă de grădină din lemn, albă (acum foarte scorojită) pe care o depozitează ai mei de vreo 25 de ani fără a o fi folosit vreodată. Daniel le-a curățat înainte de vopseaua crăpată, netezind lemnul frumos, păstrând vinișoare și pete de vopsea albă. Arată mi-nu-nat. Îmi place să vopsesc. Orice, oricât.

Jim nu se lipește de mobilele proaspăt vopsite. Este mai deștept decât copiii uneori. Parcă niciodată nu a fost curtea așa de plină de păpădii. Timon și Filippa mor de râs când află că la Breaza păpădiei i se zice „curul găini”. Și că ciuboțica cucului e „țâța oii”. Nu aprofundăm mai mult botanica vulgară, din partea locului. Rămânem la numele astea nevinovate, ca să nu leșine de vertij părinții colegilor lor.

Aici liliacul și glicina sunt încă în floare și în maximum de parfum, iar bujorii de abia își formează bobocii. Primăvara mea e mereu mai lungă.